﻿Apare la întîi a fiecârei luni
CONVORBIRI LITERARE
No. 1.
Bucureşti, 1 Maiu 1893.
Anul XXVII.
POVETEA VULPII
EPOPEE EROI-COMICĂ 
Dedicată D-Iui IACOB NEGRUZZI
PROLOG
Când Adam de-a sa soţie, ca tot omul, înşelat,
Din opritul pom să guste nu s'ar fi alunecat,
El şi azi, fără de grijă, fericit şi 'n abundenţă,
N'ar fi cunoscut pe lume lupta pentru existenţă!
Oare-aşa a fost să fie ? .. Ce-i lipsea in Paradis?
Din locaşul acel falnic azi căzut ca dintr'un vis,
Viaţa lui e o tortură! Spini şi mărăcini in cale.
Ia priviţi-l cum trăeşte prin' sudoarea frunţii sale!
Spun legendele antice că a lui Adam cădere
După mulţi ani de osîndă n'a fost făr' de mîngâere,
Că, făcendu-i-se milă intr'o zi lui Dumnezeu
De întîia sa făptură, chiernă pe îngerul seu,
Şi luă cu a sa mână elin pădurile cereşti
Un toiag de- acele care, dacă apele loveşti,
Es din ele prin minune, mii de vieţuitoare
Omului pentru viaţă blînde şi mult priitoare,
Cum luă Adam toiagul, repede pe ţerrn soseşte,
Şi mai repede pe mare cu toiagul sfînt loveşte,
O minune !. .. ese-o oae L .. oae gata de-a făta,
Bietul om de bucurie, a 'nceput a şi cânta ! ...
C. Lit. An. XXVII. No. 1.-38,451.
O să am de-acuma caşuri, lapte bun şi proaspăt unt
Buturi de berbece fripte, lână moale 'n loc de prunt ! ...
Tot ce-i bun pe lîngă casă; toate şi cu prisosinţă:
Earăsi binecuvintează Domnul a mea locuinţă.
Astfel zice. Eva insă, vecinic cum o ştiţi, ţîfnoasă,
Ii aruncă o privire ele dispreţ, şi ... mînioasă,
Nu-i respunde, dar s'aruncă ... ia toiagul şi loveşte,
Marea limpede se schimbă, un val negru se iveşte,
O minune! ... un lup ese de sub valurile sure,
Repede înşfacă oaea şi cu ea fuge 'n pădure.
Eva se infuriază ! ... Omul plinge şi suspină:
Daţi-mi oaea ! ... strigă jalnic! ... Daţi-mi oaea mea cea plină ! ...
Nime-aice nu-mi ajută ! ... Daţi-mi oaea înnapoi ! ...
Peste-un an, cel mult, de sigur, turmă-aş fi avut de oi! ...
Ce-aţi lasat să-mi iee oaea !. .. - Ia toiagul şi loveşte,
Marea se înseninează unda repede soseşte:
O minune ! ... un câine ese de sub valurile sure
Câine sdravăn, mîndru, harnic şi aleargă 'n spre pădure,
Câine păzitor de casă, câine păzitor de oi,
Muşcă lupul, scapă oaea ş'o aduce înnapoi.
Oaea la Adam aleargă, el o ia şi o serută,
Doamna Eva lîngă apă tot pufneşte şi strănută,
Nu se lasă, ia toiagul, mai loveşte mînioasă;
Un stol negru de lăcuste sbor pe marea sgomotoasă ! ...
Umple cîmpul... Vai!. .. ogorul! ce natură răbdătoare!
Altul ar fi rupt nuiaua de-a doamnei Eve spinare ! ...
Bate apa ! ... o minune! de sub norii trecători,
Es trimeşii primăverei, cocostîrcii călători,
Şi mai tare 'ntărîtată, Eva bate furioasă
Vin puzderie ţinţarii, şerpii, broaştele riioase,
Şi bondarii cei cu coarne, vespele bîzîitoare,
Şi jivinele de noapte ce-s de sine ploditoare,
Şi aşa de câte ori ale Evei mâini loveau
Toate relele din lume tot mai mult se înmulţeau.
In zadar Adam cu varga lui de Dumnezeu trimeasă,
Indrepta prostia Evei, vina ei periculoasă.

POVESTEA VULPII

De atunci avem pe lume tot ce-i bun şi tot ce-i reu,
Insă reul e mai mare, - ştie numai Dumnezeu!­
Ce-a eşit de sub toiagul lui Adam, e bun şi blind,
Ce-a eşit de subt al Evei, numai spaimă însuflând,
Bestiile răpitoare, cu ochiu aprig, încruntat,
Stau in cale pretutindeni şi sînt gata de prădat.
Insfirşit, vezend minunea, căci minunea e vădită,
Falnica străbun a noastră, înc:iudată, umilită,
Blestemând toiagul sacru, blestemând atîta muncă,
Rupe in bucăţi toiagul şi în mare îl aruncă l. ..
Atunci se vezu pe ape o imensă rînjitură !. ..
Ce e bestia aceasta? ... - Este-o nouă creatură!. ..
Ea nu fuge, ci din contra, sfiicioasă şi spăşită,
Ochiul tainic, coada strînsă, şi spinarea copleşită
Timidă şi nepătrunsă, labele pe piept crucite,
Ea păşeşte, se închină, şi cu buze ipocrite
«Dumnezeu atotputernic să ve binecuvinteze!
«Nobila voastră prăsilă pe pămînt să o păstreze!
Zice ea, «in ceruri pace, ş'intre voi bunăvoire,
_ Iadul rîde - «sunt venită pentru-a voastră fericire!
« De-acum ura să lipsească şi urgia dintre fraţi.
- Cine-i bestia aceasta? - E vulpoiul! salutaţ'î!
Adam crede şi se pleacă; ca sub pomul cel oprit
Inc' odată pică jertfa spiritului ipocrit.
Eva 'mbrătoşază vulpea şi zîmbind cu viclenie
Zice 'n taină mulţumită: «Tot pe-a mea a fost să fie !>

CÂNTUL lNTÎIU
ARGUMENT
Conspiraţia Vulpii în spelunca de la Jîgora. - Descoperirea ei. -
Moartea eroică a sergenţilor Dudas, Labeş şi Codăescu. - Ministrul de In­
terne propune decretul de convocare de urgenţă a Adunării. - Opiniunea
Leului asupra originei şi a tendintelor politice ale ministrului seu. - Incu­
viinţarea decretului de convocare.
Era 'n ziua ele Rusalii, zi frumoasă! Pe pămînt
Strălucea un soare falnic şi-aburea un mulcom vent ;
Pe costişele 'nverzite, peste crînguri, pe sub nori,
Zbor zburdalnicele paseri, iar albinele prin flori
Bîzîe ş'adună harnic fructul lor ascuns de aur
Iar din când în când s'auele mugetul întins ele taur ...
Pasc rezlete pe câmpie grasele cirezi ele boi,
Buciumul resună 'n aer şi talanca ele la oi ...
Dincolo ele pe pămînturi, pe oceanurile creţe,
Trec corăbiile negre sprintene ca nişte reţe ...
Zi ele pace şi serbare.
Din măreţul seu palat,
Maiestos păşind şi treptnic, ese leul îrnperat,
Pe terasa spaţioasă ele granit antic şi sur
Maiestatea se opreşte şi se uită împrejur.

Face câţiva paşi de-alungul, apoi stă şi se lungeşte,
Pe vînjoasele lui labe încet capu 'şi sprijineşte,­
Un suspin fără ele voe, repede ca un fior,
Umple 'rnperăteasca nare - şi rernâne gânditor.
Cine ştie, ce gândeşte ! ... El ! ... a statului coloană ! .
Câte griji şi neajunsuri se ascund subt o coroană ! .
In acest moment perdeaua din salonul de primire,
Clătinându-se la capet, sentinela dă de ştire:
Centurionul de serviciu intră şi încet păşeşte,
El pe lup îl preceelează, la ureche îi vorbeşte,
Apoi trece pe terasă, pîn' la talpe se prosterne,
«E ministrul preşedinte şi ministru de interne.»
- Bine. Introdu-l aice ... nu, s'aştepte în salon.
Eri în opoziţiune, azi ministru şi spion!
Veche bestie ele pradă: corp vînjos, dar minte slabă,
Eri me înjura prin turmă, astăzi linge a mea labă.
Rămăşiţă feodală tot în rele împietrită,
Din mai multe Ţări prin lege isgonită şi stârpită!
Multe naţii chiar scăpat-au ele-acest neam crud, răpitor,
Punând făr' de îndurare preţ pe ca petele lor,
Prin o lege salutară plină de înţelepciune.
Pas, de fă aşa reformă azi .. : c'o ... constituţiune!. ..
Din străvechi a lor trufie azi căzuţi şi ruinaţi
Şi de la budgetul turmei de odată înţărcaţi,
Ei revin prin viclenie, prin corupţie şi zor.
Tristă întîmplare numai apariţiunea lor!
S'auzirn ce-o să ne spue.» Intră. -« Maiestatea Voastră
« Să trăiască 1» zice lupul. Veţi şti, prevederea noastră
A fost dreaptă. In Jîgora, subt al muntelui desiş,
Democraticele bande întrunite pe furiş,
De la cele patru unghiuri ale marelui Imperiu
Toată noaptea în orgie atacând pe ministeriu
Şi mergând pînă la vîlfa patimei şi- a sumeţiei
Au lovit chiar în voi, Sire, ş'în principul monarhiei!
Dudas, Labeş, Codăescu, tainic delegaţi elin turmă
Din poliţia secretă, i-au aelulmecat pe urmă
Şi în neagra vizunie toţi tiptil şi deghizaţi
Printre bestiile toate, printre vulpi amestecaţi,
Ei au fost ai crimei martori, ascultând cu 'nfiorare,
Şi 'nsernnând pînă la capet planul lor de resturnare.
Dar, o culme a nedreptăţii !. .. silnică Fatalitate !..,
Ce nu face osebire între drept şi nedreptate!
Aceşti paznici, treji şi vrednici, resplătiţi cuviincios,
Pentru paza lor cea bună şi serviciul credincios,
Ei, vestiţi în Bestiopol, sînt trădaţi, descoperiţi,
De o buhnă urîcioasă, duşmanilor învechiţi.
Atunci se dădu semnalul în spelunca 'ntunecată :
Bandele se pun pe goană, şi canalia turbată,
Chiar ca vîrcolacii aprigi, când pe lună o mănâncă,
Pe ponoarele Jîgorii alergând din stâncă 'n stâncă,
Pină 'n mlastina Pontină fugărindu-i i-a zepsit l. ..
Dudaş a pierit în luptă c'un curaj ne'nchipuit,
Labeş, sfîşiat la ie, după ce i-a smuls din bot
Cu măselele dovada infernalului complot!
Singur numai Codăescu, atacat pe la spinare,
Ca o coromislă ruptă scobîltînel în trei picioare,
Au ajuns la prefectură, jupuit, emasculat l
Ne-a spus cele întîmplate, şi-apoi sufletul şi-a dat!
Bestiopolis îi plînge!. .. moartea a fost pentru ei!. ..
Ce ar fi putut să facă contra miilor ele rei! ...
Au murit cu toţii, Sire, c'un curaj strălucitor,
Dacă moarte se numeşte, când sunt morţi la rostul lor!
A muri pentru-al seu rege, pentru ordine-a muri,
Este moartea cea mai demnă ce să poate dobîndi! "
Nu ve mai vorbesc acuma, Sire, de actle multe
Calomnii neruşinate, nici de gravele insulte
Ce pe faţă şi în taină, personal mi-a adresat ;
Spionagiurile sale, festele ce mi-a jucat,
Pagubele de tot felul, cursele ce mi-a întins,
Denunţările infame, urile ce au aprins
Şi minciunile viclene ce în juru-rni respîndea->
Câte n'a făcut pe lume Jîgoranu 'n contra mea!
Inţeleg în veacul nostru viaţa public atacată;
Dar să me atace încă în viaţa mea privată ! ...
Aste crime, alte încă şi mai înfiorătoare
Le voiu desvolta de-arîndul în obsteasca Adunare.
Rog acum cu umilinţă, rog pe Maiestatea Voastră,
O monarh a-tot-puternic! pentru mîntuirea noastra,
Pentru demnitatea Ţării, pentru tron, pentru altar,
Faptele acestui sperjur să nu treacă în zadar
Şi morala, şi onoarea, pajura imperială,
Insultate să rernâie de o vulpe criminală!
Am aice chiar decretul de înnaltă aprobare,
BestiiIe să s'adune în obştească adunare,
Şi ... infamul, de-astădată, crima lui fiind vedită,
Să-şi primească 'n faţa lumii resplătirea cuvenită ! ...
Şi exemplul să rernâie în present şi'n viitor
Dobitoacelor acestor vecinic ameninţător!
Crime ele aşa natură ! ... eu ... nu ştiu la ce osîndă ...
Moartea pentru dînşii, Sire, e pedeapsa cea mai blîndă !..
Indrăsnesc însă-a ve spune, - şi aşa are să fie-
După cele întîmplate, Jigoranu n'a să vie.
Din trecut aveţi exemplu: Ordinele ce i-aţi dat
Totdeauna, fără grijă în picioare le-a călcat.
Dar a Voastră indulgenţă, şi 'ndelunga- Ve răbdare
Se vor obosi de sigur, când în plină Adunare,
Plîngerile ele tot felul într'un glas vor isbucni,
Şi dovezile trădării însuşi le veţi auzi !...
Leul Încuviinţează.
A.NAUM

CRITICELE DOMNULUI TITU MAIORESCU
(STUDIU DE CRITICĂ GENERALĂ)
ÎNTRODUCERE
(CONTRA CURENTELOR CRITICE DE ASTĂZI)

In cele ce urmează ne propunem să cercetăm, într'un
mod amănunţit, opera cea mai caracteristică a periodului
literar, din care nu de multă vreme am eşit, - «Criticele» d-lui
Maiorescu *).
Această cercetare urmăreşte un îndoit scop:
1. Unul, de interes general, constă în a atrage luarea
aminte a tinerei generaţii cugetătoare de astăzi asupra folo­
sului însemnat, pe care l-ar putea scoate din studiul unei lu­
crări ce a isvorît din pămîntul ţării noastre, în împrejurări
determinate ele propria noastră desvoltare. Acest folos ne
pare că reese clar din următoarele consideraţiuni: În activi-
*) Autorul si-a reunit toate articolele sale ele critică într'o editie nouă
şi sporită : «Critice» (1867-1892), editura Librăriei Socec S: Corup. Bucureşti,
Pînă acum au apărut 2 vol. in 80, Al lll-Iea şi cel din urmă volum, care,
între altele va conţine « Scrierea limbii române» şi «Contra şcoalei Bărnuţiu
va apare în curînd.
Severitatea pe care cetăţeanul e chemat să o desfăşure în acest
veac al naţionalităţilor, el trebue mai întîi să aibă putinţa de
a judeca despre ceea ce este al lui şi despre ceea ce este
al altuia. Numai astfel activitatea lui se poate desfăşura de­
sluşită în direcţia pe care trebue s'o urmeze evoluţia sănă­
toasă a naţiunii din care face parte. Dacă, din contra, cetă­
ţeanul nu are o individualitate marcantă şi dacă împrejurările
îl silesc să se ocupe mai mult cu altul decît cu sine, - atunci
acestea din urmă tind să-i rătăcească judecata despre ceea ce
este cu adeverat într'însul, şi de multe ori, îi vor împiedica
vederea clară a lucrurilor ce va avea de făcut. Din aceasta
resultă dar şi pentru individ şi pentru naţiune, dar mai cu
seamă pentru naţiune, cea mai păgubitoare confusiune, ­
confusiunea  în activitate, al cărei semn caracteristic sufletesc
este nehotărîrea.
Dacă aceste consideratiuni sînt adeverate, - şi ele sînt
adevărate, precum vom areta la locul seu - şi dacă ne întoar­
cem privirile spre situaţiunea în care se află patura noastră
cultă, nu ne putem opri să nu recunoaştem, că tocmai con­
diţiunile ce se cer pentru ca un individ să-şi dea seama clar
de activitatea ce desfăşură, atît în raport cu modul seu de a
fi, cît şi cu modul fundamental de a fi al naţiunii noastre­
tocmai aceste condiţiuni lipsesc in mare parte. Şi e lucru
lesne de înţeles, când observăm, că toată educaţiunea noastră
se face umplând mintea tinerelor generaţii, cu lucruri ce ne
vin de peste hotar. Iar nehotărîrea, caracteristica timpului şi
generaţiei noastre, nu este decît o consecinţă naturală, a acestei
înstreinătoare educaţiuni.
In această situaţie, cel mai bun remediu, credem, e acela,
care poate pune la îndemâna fiecăruia, nişte puteri noue ca­
pabile de a-i deştepta conştiinţa şi a-i arăta ceea ce este el în
el, in afară de pătura streină şi artificială, pe care educaţiu­
nea i-a aşternut-o pe de-asupra, capabile de a trezi în el acele
idei, dar mai cu seamă acele porniri, care sînt semnul unei
individualităţi din anume părinţi născută, şi mai cu deosebire
dintr'o anumită naţiune. Din rîndul acestor forţe noue, capa­
bile de a deştepta conştiinţa despre ceea ce sîntem, credem
că este şi opera ce ne-am propus s'o studiem. Căci într'insa
se pot vedea îmbinate, ca în focarul unei lentile, cele mai
multe raze de lumină, pentru a da naştere la cea mai clară
conştiinţă despre ceea ce am fost şi despre ce nu am putut fi,
ca activitate intelectuală, în perioada de vreme imediat tre­
cută. Şi ce îndreptar mai bun pentru desfăşurarea activităţii
noastre de astăzi, dacă nu cunoaşterea clară a activităţii pe
care astăzi sîntem chemaţi s'o continuăm?
Studiul unei asemenea opere, ar convinge pe orişice
cap neprevenit, că multe dintre judecăţile emise într'însa asu­
pra activităţii noastre trecute, ar putea fi aplicate şi astăzi
asupra unor forme de activitate, care sînt în stima multora.
Aceasta le-ar da putinţa, pentru cei ce o au în virtualitate,
de a se orienta în mijlocul micilor curente, cam confuse, ce
constitue cultura română de acum; căci le-ar oferi prilejul de
a se ridica din acel punct de vedere strîmt, în care ne înlăn­
ţuesc întîmplătoarele împrejurări de desvoltare, la un punct
de vedere mai superior, de unde ar putea judeca mai cu si­
guranţă, valoarea activităţii ce desfăşură. Această innăltare
poate întări direcţia activităţii ce vor fi început, o poate din
contra nimici, - şi în acest din urmă cas folosul va fi în­
semnat, dacă părăsind o direcţie greşită, ar găsi o alta mai
potrivit'( cu felul de a fi al seu şi al naţiunii sale. In orice
cas le-ar deştepta în suflet idei şi porniri, care în înstrei­
narea noastră intelectuală de toate zilele, ar contribui cu
o bună parte la păstrarea fondului specific românesc al fie­
căruia.
2. Al doilea scop, mai special, aş putea zice personal, dai'
care totuşi de se va putea împlini, tinde să întărească pe cel
d'intîiu, este de a căuta, în studiul acestei opere, ele se va
putea găsi, elementele ce ne-ar putea servi nouă de funda­
ment pentru o clădire viitoare posibilă. In observările sale
polemice (Critice, vot 1, P.250), d. Maiorescu, intimpinând pe
aceia, cari, însufleţiţi ele un patriotism reu înţeles, combăteau
critica produselor literare de pe acea vreme, formulează con­
cliţiunile ce trebue să îndeplinească, în epoca de formaţiune,
o operă într' adever trainică, în modul următor: « Un Început
«ele cultură, în orce ram s'ar întîmpla, trebue să cuprindă,
«Întîi ceva ce nu a mai fost pînă atunci in viaţa publică a
« unui popor; dar al doilea, totdeodată, ceva ce poate servi
«de fundament pentru o clădire şi o urmare mai departe».
Se cuprinde implicit ideea, că orice lucrare literară, venită
după începutul de cultură, şi care nu are pretenţia de a forma
prima temelie a unei serii de idei, ce s'ar desvolta de atunci
încolo, trebue să-şi găsească fundamentul într' o lucrare de mai
nainte, care a intrat mai de mult ca element conştient sau
subconştient în cultura poporului teu. Acest chip cle vedere
este în concordanţă cu ideile de mai sus, şi ni se pare a fi
just. In adever, ori ce lucrare intelectuală trebue să ţintească
la desvoltarea normală a minţii celor cle acelaşi fel cu tine (fie
că această ţintă e instinctivă, ca în operele pur literare, fie
că e reflectată, precum e în operele de ştiinţă şi de critică.
Iar clintre toate felurile de desvoltări, cea mai sigură şi cea
mai potrivită cu firea omenească, ce tinde spre pace şi linişte,
e desvoltarea treptată: ea cere mai puţin timp şi mai puţină
sbuciurnare, - şi voiu arăta altă clată pentru ce. Pentru
aceasta se cere neapărat să faci legătură între ceea ce cugeţi
şi simţi acum şi între ceea ce s'a simţit şi s'a cugetat imediat
înnainte de tine. Numai astfel poţi scoate la iveală continui­
tatea neîntreruptă a evolutiunii pacinice, - singura ce poate
garanta, că poporul la care se arată, se desvoltă în mod să­
nătos şi trainic.
E clar drept, mai înnainte de a începe activitatea noas­
tră pe tărîmul criticei, acum, dupe ce un început de cultură
s'a făcut, să căutăm în produsele similare ale micei noastre
literaturi, care este opera ce ar putea să servească de te­
melie, pentru idei şi simţiri mai complexe şi mai diferen­
ţiate - aşa precum o epocă mai înaintată de progres, în
ţară la noi, cere?
S'a vezut din cele de mai sus, că opera ce ne poate servi de
fundament, este chiar opera ce ne-am propus să studiem. Dar
pînă a ajunge la această convingere, a trebuit să luăm la
cercetare şi celelalte productiuni critice din literatura noastră;
şi nu este de prisos, credem, ca să arătăm pentru ce toate
aceste producţiuni nu întrunesc condiţiunile trebuincioase ince­
putului nostru de activitate critică.
In cele ce urmează dar vom schiţa o critică a criticei
noastre.
Nu e mult timp de când cultura a început să pătrunză
la noi; dar aceasta n'a împedicat să se scrie mult; şi dacă
cercetăm, vedem, că nu pe tărîmul criticei vom avea să ne
plîngem că s'a scris puţin. Din contra. Mai cu seamă în vre­
mile din urmă activitatea critică a covîrsit cu mult produc­
ţiunea originală, şi terenul e destul de întins pentru cercetarea
prealabilă ce ne-am propus să facem. Norocul e numai, că
despre foarte multe din scrierile aşa zise critice nici nu putem
vorbi. Acum 15 -- 20 de ani, scriitorasii şi băeţandrii fugiţi
de la şcoală, se apucau de publicat versuri patriotice, în care
se glorifica românismul şi libertatea; astăzi acelaşi fel de au­
tori fondează reviste de trei zile în care plîng amarul vieţii
- care nu le oferă toate înlesnirile de traiu fără muncă-- şi
caricaturizează pesimismul profund şi sincer al lui Eminescu.
Dar, în deosebire de prernergetorii lor, ei se aruncă şi pe
tărîmul criticei şi ştiinţei, în sfera cercetărilor exacte. In pe­
riodul trecut am avut neadevărul simţirii. în periodul acesta
avem falsificarea adeverului ; atunci schimonosirea literaturii,
acum schimonosirea ştiinţei. Ceea ce însă ne mîngâe, e faptul,
că astăzi se găsesc cu mult mai multe capete, care prin va­
loarea lor relativ mai mare pot să discrediteze orişice do­
minare a incultilor asupra publicului mai inteligent. De aceea
produsele acestea nu ne pot ocupa.
Dacă ne ridicăm de la această pătură mai sus, în cer­
cul acelor oameni care s'ar putea numi culţi, şi care par de­
ocamdată, că împart opiniunile celor ce au îndrăsneala să se
pronunţe în asemenea cestiuni, găsim între altele nesemnifica­
tive, doue categorii de critici. In prima categorie intră acei
critici, cari scriu fără să aibă un fond de idei, clar conceput,
care să le serve drept punct de plecare în studiile lor. Dintre
aceştia, unii, mai puţin serioşi, n'am vrea să zicem mai puţin
inteligenţi, şi-au împănat capul cu clişeuri, pe care pentru
nefericirea minţii noastre, civilisaţiunea din Apus le pune la
îndemână celor care ştiu o limbă streină ; şi, ajutaţi de ne­
voia în care se află ziarele ca să-şi umple coloanele, întreprind
articole critice savante, şi-şi formează ast-fel o reputaţie, la
care contribue şi reia ţi uni personale de altă natură - o repu­
taţie, de multe ori foarte mare, fără să fie sprijiniţi de nici o
idee. Alţii, din contra, - aceştia sînt pe o treaptă mai înaltă,­
vrend să surprinză mintea Românilor prin mulţimea ideilor
şi . .. a coalelor tipărite. riscă să rernână la activ numai cu
cele de-al doilea; iar întru cît priveşte pe cele d'întîiu, de
multe ori se mulţămesc să transpună conştient sau inconşti­
ent, - în limbă română şi în perioade nesfîrşite, înţesate cu
epitete vînjoase şi surprinzătoare, - cînd pe Bourget, Guyau,
Hennequin ... , cînd pe Hennequin, Guyau, Bourget ...cînd pe ...
Iar resultatul final este o confusiune, pe care, credem, autorii
lor o vor lămuri cu vîrsta în capul cititorilor.
Un punct solid în gol, nu se poate găsî.
In a doua categorie intră criticii, care au pretenţia de
ştiinţă şi de sisternă, dar mai cu seamă de ştiinţă. Aceasta
Însă nu-i împiedică să se contrazică nu numai de la pagină
la pagină, dar chiar în aceiaşi frasă *). Aceştia caută să-şi
"') Dăm ca specimen următoarele exemple, din representantul lor de
frunte, D. Gherea. Dvsa, vroind să combată ideea, că pot fi simţiminte imper­
sonale, cu argumentul că toate emoţiunile trebue să se petreacă intr' o anume
persoana, zice (Studii critice, v. II, P: 56): «Emoţiunile sînt, În general, cît se
poate de personale, pentru că sînt urmarea unei aţitări nervoase, ce se petrece
într'un organism individual, într'o persoană". Acel, «În general» din frasă
dovedeşte că autorul admite implicit în frasa sa, că pot fi şi emoţiuni imper­
sonale; numai că acelea, după d-sa, n'ar mai fi produsul unei aţiţări nervoase
într' o anumită persoană.
In acelaşi articol dupe ce combate existenţa emoţiunilor impersonale în
virtutea cărora, după d. Maiorescu, individul se uită pe sine ca persoană, pentru
facă un loc cît se poate mai mare în lumea noastră literară,
dând la o parte ce a fost, direct sau indirect) şi anunţând că
au să aducă lucruri nouă ele tot pentru noi, pe care somită­
ţile noastre literare de pînă acum ori nu le ştiu, ori se prefac
că nu le ştiu.... o critică din Europa «care a luat mare des­
« voltare, dar o critică întemeiată pe alte base, o critică plină
« de putere, care ... s . Acestea toate, însă, n' ar însemna nimic :
presinte-se cineva ori cum s'ar presinta, aibă el orice intenţii
ascunse ar avea; cestiunea este: Lucrarea, luată în totalitatea
sa, înfăţişează ea caracterele unei lucrări ce ar putea servi de
temelie în activitatea noastră critică ele acum, - ori nu?
Această cestiune ne sileşte să cercetăm, cel puţin în mod
sumar, dar în orice cas în mod hotaritor, valoarea lucrării
celui mai de frunte representant "') al acestui soiu de critici.
E vorba aci de ştiinţă şi de sistemă - doue cuvinte mari,
ce pot însemna mult cînd sînt bine înţelese, dar care sînt
foarte păgubitoare cînd sînt înţelese numai pe jumătate. E
vorba aci de doue cuvinte mari, care în stadiul de cultură în
care ne aflăm, au putut arunca cea mai primejdioasă confusie
tocmai în pătura ce se pretinde cultă. Aci nu putem asvîrli
în fuga condeiului un epitet, o impresie, ci trebue să facem
pe toţi cititorii să simtă direct acea impresie, -şi să se ui­
mească şi dînşii cînd vor înţelege adeverul.
a fi absorbit numai în obiectul perceptiunii sale şi el fi interesat numai de el,
- D. Gherea, vrend dirnpotrivă să arate, cel arta aţîţă interesele reale ale
individului percepe tor şi-l face prin urmare atent asupra propriei sale indivi­
dualităţi, iea şi comentează un exemplu din Shakespeare, În modul următor :
«, .• cînd acelas mult nefericit Lear vine cu trupul Cordeliei în braţe şi strigă:
- Cordelia, Cordelia stai oleacă (?)! Ha l » - şi când sdrobit, convins că s'a
dus, repetă înfiorătoarele cuvinte: e"niciodată , niciodată, niciodată!" - aceste
cuvinte ne lovesc în înimă, pentru că, fâră de voe şi f'ără să gîndim nu punem
în locul acestui nu fericit părinte ... > Ceeace nu însemnează nici mai mult nici
mai puţin decît că recunoaşte în fuga condeiului, ceea ce prealabil îşi pro­
pu-ese să combată. Critică ştiinţifică.
Am zis mai sus, că criticii din această ultimă categorie
au pretenţia de ştiinţă şi sisternă. In cercetarea ce urmează
asupra representantului lor de frunte, vom examina mai întîi
ştiinţa,şi apoi vom trece la sisternă.
Aşa dar, cum se presintă ştiinţa criticului în cestiune?
Din capul locului trebue să observăm, că primele şi in­
dispensabilele condiţiuni, fără de care nu se poate nimic trata
În mod ştiinţific, sînt: claritatea şi precisiunea noţiunilor, pe
care vrei să le pui in legatură. Altminteri, orice noţiune ori
cât de justă ar fi, se falsifica în capul cititorilor, iar de aci
resultă o confuziune , care numai progres nu însemnează. Căci,
în starea de cultură în care ne aflăm, causa, pentru care
avem atîţia oameni, cari nu-şi dau seama despre ce vorbesc
şi despre ce cred şi admită, - cari adică suferă de boala pe
care d. Maiorescu a numit-o cândva : « beţie de cuvinte», şi
cari spun ceea ce, acum în urmă, d. Carageale numeşte « mof·
turi româneşti» - este, pe lîngă mediocritatea organică, şi
faptul, că pătura cititoare romînească, şi după dînsa .... cea
necititoare, e silită să primească atîta mare puhoiu de idei
ce vin de-a gata din apus, în cît îi este cu neputinţă să dis­
cerne fundamentele contradictorii din care au provenit. Şi
astfel pe lîngă o pictură sănătoasă am început să admirăm şi
să imităm deopotrivă pictura decadentă ; pe lîngă literatura
plină de viaţă, admirăm şi imităm elucubraţiunile nevropatice
ale unor degeneraţi ai Apusului; n'am apucat să ne conso­
lidărn într' o primă formă socială civilisată, - şi gîndurile au
şi început să ne poarte spre o altă concepţie de organisare
politică, resultatul unui sfîrşit de civilisaţiune; ba încă, nepu­
tinţa de a discerne a mers pînă a amesteca elementele unei
critici sănătoase, cu deviaţiunile degenerate ale unei critici
decadente. In asemenea situaţie, orice idee noue, care se pre­
sintă sub firma ştiinţei şi care are pretenţia să realiseze un
progres în mintea cititorilor români nepreveniţi trebue să se
presinte cît se poate ele precis în raportările deosebitelor
sale părţi constitutive, şi cît se poate de clar în raporturiie
în care se află ea cu alte idei pornite din isuoare deosebite.
IV.
Cum se presintă ştiinţa criticului nostru în privinţa pre­
cisiunii ?
Să vedem. «Iată în câteva cuvinte», zice d-sa *), «cam
ce am scris eu pînă acum în privinţa artei, şi ce mi-a părut
destul de desluşit». (Rog pe cititor să noteze: 1 că bucata
ce urmează, precum însuşi autorul mărturiseşte, expune lu­
cruri ce i se par destul de desluşite; pe cele confuse le lasă
la o parte; 2 o că în această bucată explică pentru a doua
oară teorii, pe care un alt critic, zice autorul, nu le înţelesese
bine. E drept dar să ne aşteptăm, cel puţin aci, de la toată
limpezimea de care e capabil). «Omul în general» (adică nu
toţi oamenii), «e un product al împrejurărilor cosmice (mijlocul
natural), iar pe de alta al împrejurărilor sociale (mijlocul so­
cial). Toate manifestările activităţii omeneşti, deci şi activitatea
artistică în general (adică nu toată), sînt negreşit o resultantă
a acestor împrejurări». Pină aci dar, se afirmă, că, în gene­
ralitatea casurilor, adică nu totdeauna, activitatea artistică e
o resultantă a mijlocului natural şi social. Cînd oare activi­
tatea artistică n'ar fi o resultantă a acestor doue medii? Aci
ştiinţa tace, şi tace şi autorul nostru; apoi continuă: «Toate
manifestările spiritului omenesc în general (adică numai în
parte), deci şi cele artistice, sînt condiţionate prin organisaţia
fisică, nervoasă, sufietcască a artistului». După această frasă,
orice cap, inveţar cu precisiunea ştiinţifică, e nevoit să se în­
trebe: dacă manifestările spiritului omenesc numai în general,
adică numai în parte, sînt condiţionate de constituţia omului
(nu a artistului, precum se exprimă D-nul Gherea), - care e
dovada, că manifestările artistice nu intră poate tocmai în
acele manifestări ale spiritului omenesc, care nu sînt condiţionate de organisaţia omului? Şi apoi, care vor fi oare acele
manifestări ale spiritului omenesc, care nu sînt condiţionate
de organisaţia individului?... Dar, să cităm înainte: « Insu-şi
artistul e format de mijlocul natural şi social ce-l înconjoară.
Toate producţiile artistice (vorbim de artă, nu de mlăsgăli­
turi ori de falsificarea artei) se reduc la urma urmei la înrîu­
rirea mijlocului natural şi a celui social». Aceste frase pentru
a nu părea asvîrlite fără nici o socoteală, ar fi trebuit cea
dîntîiu să aibă în frunte un dar, iar cea de a doua un
«prin urmare». Dar să zicem că le au, şi să ne întrebăm ce
cuprind ele? şi cum se leagă cu întreaga argumentaţie? Prima
frasă cuprinde o idee inesactă, chiar după alte păreri ale au­
torului exprimate alte dăţi. In ea se afirmă, că artistul îşi
datoreşte felul seu de a fi numai mediului natural şi social
ce-l înconjoară-adică numai acelor împrejurări care l-au întîm­
pinat din momentul naşterii lui pînă ce şi-a sfîrşit opera ce
a făcut. Cu alte cuvinte, exclude influenţa heredităţii, pe care
în altă parte *), o admite: « Critica moderna nu uită, că omul,
caracterul lui psichic, moral, intelectual, e productul unei lungi
evoluţii, ea nu uită puterea heredităţii şi a atavismului, bine
înţeles,... nefăcend din hereditate şi atavism entităţi metafi­
sice » (?!). Autorul e prudent; nu zice; <eu nu uit, ori noi nu
uităm, că omul ... » şi foarte bine face. Dar ceea ce poate fi
interesant, cu deosebire pentru băeţii de liceu din clasa VI-a,
e o greşală de logică, ce-i poate interesa în studiul lor. Frasa
de mai sus, ce cuprinde o idee inexactă, chiar după credin­
ţele autorului nostru, joacă rol în text de premisă minoră, al
căreia subiect este mai restrîns decit al conclusiei. Sîntem cum
se zice, în faţa unei quaternio terminorurn. Silogismul adeve­
rat ar fi astfel:
Individualitatea artistului condiţionează orice operă ar­
tistică ;
Mediul natural si social condiţionează individualitatea
artistul ui.
Deci: Mediul natural şi social condiţionează orice operă
artistică.
Autorul nostru nu vrea sit raţioneze astfel; ci zice:
Individualitatea artistului condiţionează în general opera
artistică.
Mediul natural şi social ce-l înconjoară, condiţionează
individualitatea artistului.
Deci: Mediul natural şi social condiţionează orice operă
de artă.
Lăsând la o parte greşala ce resultă din particulari sarea
premisei majore, (ele multe ori = în general), - un silogism în
figura I-a nu poate avea niciodată premisa majoră particu­
lară, - şi observând conclusia, vedem, că subiectul ei: «me­
diul natural şi mediul social», are un înţeles cu rnult mai
larg decît subiectul premisei minore: « mediul natural şi me­
diul social care-i Înconjoară». Căci, sub numele de mediu
natural şi social se înţelege nu numai mediul natural şi so­
cial, ce înconjoară pe artist în timpul vieţii sale, dar şi me­
diul natural şi social dinnainte de naştere, care precum vom
vedea e şi cel mai important. Şi încaltea dacă autorul ar re­
mâne la această concluzie, care deşi scoasă reu e totuşi ade­
verată l Vom vedea însă 'i'), că nu se mulţămeşte numai să
scoată adeveruri din premise false, ci va căuta să tragă şi
falisităţi din premise adeverate.
In a doua frasă se cuprinde o afirmare absurdă: e drept,
că se află aruncată într'o parentesă ; dar aceasta n'o împie­
dică să fie mai puţin absurdă. Anume autorul nostru afirmă,
că producţiile artistice se reduc la urma urmei la înrîurirea
mijlocului natural şi social, dar nu se pot reduce la această
înrîurire măsgăliturile ori falsificarea artei. Poate autorul crede,
că tocmai acestea se nasc din inspirarea divină. O fi. Dar
noi avem credinţa, şi o credinţă ştiinţifică, precum vom arăta
altădată, că tocmai aceste măsgălituri şi falsificări de artă au
origina în înrîurirea întimplătoarelor împrejurări de traiu!
"') Vezi mai departe.
Din cele de pînă aci se vede, şi s'ar vedea aceasta
din toate articolele cu pretenţii filosofice şi ştiinţifice ale au­
torului, -- că lipsa ele precisiune în legătura deosebitelor no­
ţiuni cu care vrea să facă ştiinţă, dă naştere la cele mai
absurde deducţii. Atîta ar ajunge, ca să punem la index pre­
tenţiunile de ştiinţă. Ca să nu fim învinuiţi însă, că ne prea
ocupăm de minuţii (ca şi cînd ar fi o minutie să cauţi a des­
rădăcina posibilitatea « mofturilor )--să examinăm însuşi con­
ceptul fundamental, fără care ştiinţă. În sensul complet al cu­
vîntului, nu se poate face, - conceptul de causă. Ce idee îşi
face autorul nostru de causă ? Să cităm *): «In lanţul nesfîrşit
al causelor şi efectelor din universul nostru, causa se schimbă
cu efectul, şi ceea ce a fost azi causă mâine e efect». Foarte
clar. Să luăm un exemplu simplu şi limpede: D. Gherea scrie
o carte. Toată lumea numeşte pe d. Gherea causă, iar cartea
d-sale efect. Ce zice autorul nostru? « Causa se schimbă cu
efectul». Aceasta însemnează, în exemplul nostru, că d. Ghe­
rea, causa, poate lua locul cărţii, efectul; iar cartea, efectul,
poate lua locul lui d. Gherea, causa. Sau cum zice autorul
mai sus: «ceeace a fost azi causă, mîine e efect»; adică, dacă
azi d. Gherea - causa, face cartea - efectul; mîine se schimbă
causa cu efectul şi cartea va face pe ... d. Gherea ! - Ceea ce
în realitate a vrut să zică autorul despre care e vorba (pre­
supunend că n'a putut zice aceea ce nu ştia) e că, orice
causă, producend un efect, este la rîndul seu un efect al altei
cause anterioare; şi că, orice efect, produs fiind de o causă,
este la rîndul seu causă faţă de alt efect următor... Ei, dar
aceste lucruri nu se pot spune clar, decît dacă le cugeţi clar,
oricâtă dorinţă de a face ştiinţă ai avea!
Dar să urmăm. Am vezut ideea ce autorul nostru îşi
face, cel puţin prin publicitate, despre causă ; să vedem acum
ce fel o aplică în teoriile ce susţine. Căci trebue să ştim, că
ideea de causă e fundamentală, ca în orice crîmpeiu de ştiinţă,
şi în sistemul seu. Aceasta reese mai cu seamă din bucata
cu care îşi face intrarea în scenă, de mână cu Critica din
Europa *). « Critica în Europa a luat mare desvoltare, dar o
critică întemeiată pe alte base, o critică plină de putere, care
priveşte o operă literară ca un product, şi ca atare îl anali­
sează cum fac ştiinţele naturale, căutându-i pricinele care i-au
dat naştere». Mai înnainte de a trece mai departe, relevăm
în treacăt, că sub numele de «ştiinţele naturale» se înţelege
de obiceiu, - în alte părţi şi la noi - numai ştiinţele bio­
logice cu caracter descriptiv (Zoologia şi Botanica), unde nu
e vorba de cause, ci de relaţiuni de coexistenţă; întrînsele
clasificăm, nu facem inducţiuni propriu zise. Mai precis ar fi
fost să zică: ştiinţele fisice», - dar e prea tîrziu.
VI.
Aşa dar, Critica în Europa (parcă noi am fi în altă
parte) caută pricinele, causele operelor de artă. Mai face ea
şi alte lucruri, dar asta face deocamdată. Să vedem cum le
caută şi cum le găseşte criticul nostru. Dar mai întîi de toate
trebue să stabilim noi precis, ceea ce d-sa a spus foarte con­
fus. Pentru aceasta trebue să dăm la o parte absurdităţile ce
se deduc din pricina neprecisiunii cugetării; să ne amintim
apoi frumoasele pagini în care Taine expune aceeaşi teorie,
- nefalsificată încă de idei streine, dar necornpletă şi ampli­
ficată cu alte idei; - să mai adunăm în fine de ici de colo
cunoştinţele, pe care le-a făcut să intre în domeniul ştiinţei
Evoluţionismul lui Herbert Spencer. Făcând toate aceste ope­
raţiuni prealabile, iată ce putem afirma:
O operă artistică, ca ori şi ce product al activităţii ome­
neşti, are doue cause: 1) mediul natural şi 2) mediul social
în care se produce. Dar şi mediul natural şi mediul social în
care se produce, din punctul de vedere al puterii ele causaţiune, care ne interesează aci, au doue înţelesuri deosebite.
Astfel avem mai întîi:
A. Mediul natural şi mediul social care influenţează
pe artist, după ce s'a născut. In acest înţeles, se cuprinde:
pe de o parte, toate forţele naturii (cer, munţi, păduri, schim­
bări de vreme, ş. c. 1.), care au impresionat simţurile artis­
tului pînă la facerea operei, şi pe care le-a combinat într' insa
într' o formă potrivită cu puterile sale de activitate sintetică
cerebrală. In acest proces se cuprind doue stadii. Unul co­
respunde cu percepţia impresiunilor. In adever, nu toţi oa­
menii, şi cu deosebire nu toţi artiştii, percep lucrurile în acela?
chip: unii percep mai bine culorile; alţii mişcările; alţii for­
mele; alţii sunetele. Şi aceasta se vede foarte bine din forma
secundară a percepţiunei, din funcţionarea memoriei.' unul
şi-aduce mai bine aminte de unele lucruri şi de unele calităţi
ale lucrurilor, altul de alte lucruri şi de alte calităţi. De aci:
memonile visuale, auditive, motorii, formale.. .. memorii de
numere, de locuri, de nume proprii ...
Rernâne stabilit dar, că forţele din afara artistului - fie
provenite din mediul natural, fie provenite din mediul social,­
sînt subordonate: mai întîi puterii de percepţie a lui, adică,
întrebuinţând termenul şi înţelesul ce-i atribue Wundt-aper­
cepţiei ce are individul. - Al doilea stadiu corespunde cu sin­
tesa percepţiunilor, revenite sub formă de amintiri, sintesă pe
care artistul o face în opera de artă, spre exemplu. In acest
stadiu se desăvîrşeşte subordonarea în care se află împreju­
rările naturale şi sociale, in acest înţeles, faţă de individuali­
tatea artistului. Pe lîngă prima selecţiune introdusă de aper­
cepţia individului în impresiile din afară, se mai adaogă în
înse-şi elementele selecţionate o nouă şi mai superioară selec­
ţiune, pe care o determină puterea lui de sintesă. In aceste
doue selecţiuni schiţate pînă aci stă originalitatea *) artistului.
Din toate acestea resultă, că, în ce priveşte puterea de
causaţiune, mediul natural şi social de după naştere joacă un
rol pasiv; rolul activ îl joacă individualitatea omului, Cu cît
această individualitate e mai puternică, mai originală, cu atît
rolul seu de causă de căpetenie se accentuează; şi deci, din
contra, cu cît individualitatea e mai ştearsă, mai mediocră,
cu atît rolul de causă de căpetenie pe care-l are individuali­
tatea la naturile extraordinare, scade, iar acela al mediului
natural şi social contimporan se măreşte; dar totdeauna indi­
vidualitatea omului precumpeneste influenţa mediului natural
şi social, de care vorbim *)_
B. In al doilea înţeles, mediul natural şi social însemnează
mediul natural şi social ce au influenţat şi au determinat
modul de a fi al omului, innainte de naştere, şi cu un singur
cuvînt se pot numi «ancestrale».
In aceşt înţeles se cuprind, în ce priveşte mediul natu­
ral, pe de o parte impresiunile Naturii, care, în decursul
generaţiunilar, s'au cristalisat în nişte tendinţe ce pot fi trans­
mise de părinţi copiilor, prin hereditate; pe de altă parte se
cuprind împrejurările, absolut cu neputinţă de constatat, în
care s'a întîmplat fecundaţia, şi acelea ce se pot mai lesne
constata, în care s'a întîmplat creşterea intra-uterină. Şi fe­
cundaţia şi creşterea intra-uterină fac parte din împrejurările
naturale în care trăesc părinţii individului, şi toate la un loc
formează un complex de factori cu o putere de causaţiune
deosebită de a împrejurărilor naturale ce au lucrat în decursul
generaţiunilor.
In ce priveşte mediul social, în acest înţeles, cuprinde:
*) Intrebuinţând o terminologie filosifică, am zice, că individualitatea
omului e causa eficientă; iar mediul natural şi social contimporan e causa
ocasională. Deosebirea dintre una si alta ar fi aceasta. Causă eficentă am numi
o causă, fară de care calitâtile fundamentale ale unui lucru nu pot exista /
causa ocasională (prilejul), din contra, e o causa ce se poate schimba,luandu-i 
locul o altă causă ocasională, fără ca să se schimbe  însuşirile de căpetenie de pe
care recunoastem un lucru. Exemplu : Un om hazliu e hazliu pentru că aşa
l-au născut părinţii; causa eficientă este fonelul moştenit, preformat şi transmis
individualităţii lui. Imprejurările schimbătoare în care trăeşte şi care-i dau oca­
siunea să-şi arate această calitate a lui, sînt causele ocasionale. Aceste împre
jurări se pot schimba, însa el tot hazliu rernâne ; dar de l-ar fi nascut alţi
părinţi şi i-ar fi transmis altă individualitate, ori cîte împrejurări ar fi venit
după naştere nu l-ar mai fi făcut hazliu. Prostul din născare, prost rernâne,
pe de o parte forţele sociale (traiul, educaţiunea, organisarea
economică .... ), ce au influenţat şirul generaţiunilor trecute şi
s'au cristalisat, prin hereditate, în tendinţe organice, ce pot fi
şi ele transmise ele părinţi artistului; pe de altă parte cu­
prinde împrejurările sociale în care trăesc părinţii ... Ele au o
putere ele causaţiune deosebită.
De aci se vede, că atît mediul natural ancestral, cît si
cel social ancestral, din punctul ele vedere al puterii de cau­
saţiune se împart în două. Mai întîi şi unul şi altul pot fi
privite din punctul ele vedere al inluentii ce au avut-o în
decursul generaţiunilor Subt această formă ele au puterea
cea mai mare de causaţiune; subt această formă sînt cau sa
de căpetenie a individualităţii artistului. Numai înţelese astfel
ele pot da naştere la tendinţe organice transmisibile prin he­
reditate. Şi adeseaori o influenţă posterioară ele siruri de
generaţii nu poate distruge tendinţe, pe care influenţele din­
naintea acestor şiruri de generaţii le-au cristalisat şi le-au păs­
trat ascunse sau visibile la deosebitii indivizi ce formează
arborele genealogie. Astfel cercetările ştiinţifice au putut ur­
mări transmiteri hereditare, care n'au putut fi nimicite de
mediul social şi natural ulterior, pînă la a 8-a generaţie; şi
cine ştie, dacă se vor mai găsî materiale ele cercetat, pînă la
a câtea generaţie nu se vor putea urmări aceste transmiteri
hereditare , rebele influenţelor sociale şi naturale de mai
târziu!
De aci resultă, că mediul natural si social ancestral pri­
vit din celălalt punct de vedere, a dică al influenţii ce o
are asupra vieţii părintiilor imediaţi ai artistului - are o pu­
tere de causaţiune secundară şi joacă acelas rol pasiv, pe
care-l joacă mediul social şi natural de după nastere, faţă
de individualitatea artistului. Sînt cu alte cuvinte nişte cause
ocasionale, iar nu niste cause eficiente.
Şi acum să resumăm.
O operă artistică are drept causă de căpetenie (eficientâ)
individualitatea artistului (apercepţia şi puterea de sintesă ce­
rebrală); la această causă de căpetenie se adaugă o causă se­
cundară (ocasională) : Împrejurările naturale si sociale de după
naştere, - acelea în care artistul trăeşte. La rîndul seu indi­
vidualitatea artistului are drept causă de căpetenie: impreju­
rările naturale şi sociale ancestrale ce şi-au exercitat influenţa
în sirul anterior al generaţiunilor; la acestea se adaogă o
causă secundară: împrejurările naturale si sociale în care tră­
esc părinţii artistului şi în care artistul a fost conceput şi a
crescut înnainte de naştere. Aşa că ceeace putem numi causa
de căpetenie (eficientă) a unei opere artistice nu poate fi cău­
tată decît sau, imediat, în individuatitatea artistului; sau,
imediat, în seria nesfîrşită a influenţelor, pe care le-a exer­
citat mediul natural şi social în decursul generatiilor an­
terioare. O astfel de causă nuse poate căuta, nici în mediul
natural şi social contemporan, nici în mediul natural şi social
imediat anterior, în care au trăit părinţii artistului; şi cu atit
mai puţin nu poate fi căutată numai în mediul social în care
s'au desvoltat artistul şi părinţii sei") Mai jos vom vedea cum
se justifică, în mod cu adevărat şiinţific, această concepţiune.
Acum, să venim la autorul ce ne-a elat prilejul să facem ex­
posiţiunea ele pînă acum.
Dvsa, după ce a argumentat, precum vezurărn din citaţiile
ele mal sus (p. 17 şi următoarele) şi a ajuns la conclusiunea
*) Ceva luai mult : nu poate fi căutat nici chiar în scria nesfarsita a
mediurilor sociale. Această afirmaţie se sprijineşte pe faptul că mediul social
nu e u forţă independentă causală : el însuşi e causat de mediul natural an­
terior. In teoria Evoluţiunii, Natura (ca să nu se crează că vorbim metafisică
ar trebui să zicem « împrejurări naturale !)>>, a format pe om prin adaptaţiuni suc­
cesive cu mediul înconjurător 1); apoi omul format astfel si determinat tot de
Natură dete nastere Societăţilor; iar fenomenele sociale sînt datortte isbirii
dintre Societate (produsul naturii) şi dintre forţele noue naturale. Asa că în
definitiv toţi factorii sociali ancestrali se reduc la factorii naturali anteriori,
şi joaca un rol de causaţiune inferior acestora.
1) Asupra cestiunii, avem în romaneste oarecare noţiuni în doi lucrări :
a) Critica apriorismului si  empirismului, de Petru P. NeguJescu, p. 125 sqq.
Mai direct e tratată cestiunca în b)Relatiunea dintre premisele si ultimele conclusii
 ale filosofiei lui Herbert Spencer, de autorul acestui studiu. Cu deosebire
că opera artistică e datorită mediului natural şi social, argu­
mentează înnainte pentru a ajunge la conclusia, că mediul
social este causa de căpetenie, el ar fi causa eficientă a unei
opere artistice; - şi nu e vorba de mediul social, care a lu­
crat în decursul generaţiunilor, deşi chiar acesta este subor­
donat causaliceşte mediului natural, - ci e vorba de mediul
social în care trăeşte artistul, sau cel mult de mediul social
în care au trăit părinţii artistului. Să ascultăm: « O impresie
făcută de mijlocul natural, de pildă un resărit de soare ori o
idee socială, cum este iubirea de oameni sau iubirea cătră
femee, nu va eşi de la poet tocmai cum a intrat (elegant
stil !)_ Impresia va găsi o sumă de impresii adunate, o sumă
de idei, va găsi un sistem nervos deosebit, care la naşterea
artistului cuprindea posibilitatea desvoltării şi creării artistice.
Creaţia artistului va fi un product al combinaţiei acestor fac­
tori feluriţi, dar toţi aceşti factori, - cum e grămădirea de
impresii în sistemul nervos, adunarea (?) de idei, etc., - vin
ori de la mijlocul natural ori de la cel social - Deci ...
(să nu credeţi că sar ceva), cum am zis... creaţiunea ar­
tistică . ' ... la urma urmei... este pricinuită de înrîurirea
mijlocului natural şi social. .. şi mai ales... acest din
urmă are înrîurirea hotărîtoare, el e cel de căpete­
nie». Ei, acum, în urma acestei fenomenale argumentări ştiin­
ţifice, oare nu ţi-e permis să zici ... ? Nu. Nu ţi-e permis să
zici nimic; ţi-e permis însă, să-ţi aduci aminte de discursul
lui Agamiţă Dandanache al d-lui Carageale: «eu care ... fa-
milia mea de la patuzsopt în cameră şi eu ca rurnânul
imparţial ... care va să zică cum am zice în sfîrşit să
trăească ! » Numai, trebue să observăm că «În sfîrşit» al lui
Dandanache însemnează «deci».
Poate autorul nostru să scrie în altă parte: « Calităţile
organice, adînci, se schimbă mult mai greu, se schimbă cu
generaţiile>. Şi în altă parte: «Critica modernă nu uită pu­
terea heredităţii şi atavismului». Toate acestea nu vin decît
vea tîrziu! Conclusia sa rernâne : mediul social în care tră­
esc artistul şi părinţii sei este causa de căpetenie! Dar, ca
să nu se crează că în argumentarea de mai sus, avem a face
cu o scăpare din vedere, sau că d-sa, a înţeles prin mediul
social altceva decît mediul social în care trăeşte artistul si
părinţii sei, -- recomandăm cititorilor, de astă dată preveniţi,
să recitească în studiile sale critice, vol. I, ed. I, p. 85 şi
următoarele, articolul «Eminescu», singurul articol de critică
specială unde se încearcă să-şi aplice teoria. De ce a fost
Eminescu pesimist? Pentru că a avut întrinsul vre-o funcţie
organică degenerată, moştenită de la părinţi, care şi ei
o moşteniseră poate de la străbuni? Nicidecum. Eminescu,
ne spune autorul, a fost pesimist, pentru că a fost năs­
cut şi crescut În civilisaţia păcătoasă burgheză; pentru
că apoi a venit sub cerul «junimei : a fost influenţat de
mediul social conservator în care trăia. Şi altele, şi altele.
Curios mediu, care vrea sa influenţeze şi să formeze indivi­
dualităţi aşa de puternice ca a lui Eminescu, şi nu vrea să
se lipească nici de domnii Panu şi Xenopol, nici de ceilalţi
transfugi ai aceluiaşi mediu; care face pe unii pesimişti, pe
alţii optimişti; pe unii plini de spirit; pe alţii groşi la minte
şi înţelegere; pe unii plini de logică, pe alţii ... Oare ce ar fi
eşit din autorul nostru de-ar fi trăit în acelaşi mediu?
Pînă aci am vezut confusiunea autorului nostru, prove­
nită din pricina lipsei de precisiune în legarea noţiunilor, şi
în aplicarea lor la cestiunile de ştiinţă.
Din ce să provină această lipsă?
Noi nu găsim explicarea decît în una din următoarele
două cause: Ori autorul de care vorbim, vrend să facă sti­
inţă, nu are capacitatea organică intelectuală, ca s'o facă;­
ori, din contra, are toate darurile mintale pentru a lucra cu
siguranţă pe tărîmul Ştiinţei, dar nu are caracterul moral,
ce se cere totdeauna unui om, în cercetarea adevărului.
Cercetarea acestei alternative ne va lumina mai mult în
privinţa semnificării, ce lucrarea domnului Gherea o are în
activitatea noastră literară şi ne va îndruma mai sigur spre
verdictul ce trebue să dăm în privinţa ei. Vom începe cu
pri ma alternativă.
In acest cas, presupunend că autorul este în curent cu
metoadele de cercetare inductivă, lipsa de capacitate intelec­
tuală pentru a face ştiinţă se vedeşte, în faptul că nu le-a
putut pricepe ori nu le-a putut aplica. De le-ar fi aplicat,
ori cel puţin de le-ar fi putut pricepe, ar fi vezut că părerile
sale «ştiinţifice» nu sînt de loc ştiinţifice,-ba cad chiar într'o
categorie de produse intelectuale, pe care ne abţinem să le
calificărn. Dar dacă nu le-a priceput, ori nu le-a aplicat d-sa ,
să le aplicăm noi acum, ca să se convingă de adevărul aser­
ţiunii noastre şi d-sa, sperăm, şi cei profani, cari cred ca d-sa,
Pentru aceasta să ne coborâm jos, jos de tot, pînă la
ştiinţa ţeranilor, - să vedem ce ştiu ei, şi cum proced ei ca
să afle ceea ce ştiu. Ved două locuri unul lîngă altul: unul
mai văros, altul mai humos, şi în acelaş timp ved că pe unul
creşte grâu, iar pe celălalt secară. Intreb pe un ţăran: «Din
ce pricină crezi, că a răsărit aci grâu şi acolo secară P. El
surîde pe sub mustaţă şi respunde : « pentru că aci am semă­
nat graul, şi acolo secară». - «Dumneata crezi reu ceeace
crezi», ar zice autorul nostru; <<În cărţile ce ne vin din Eu­
ropa, lucrurile stau altcumva. Nu vezi dumneata, că aci pă­
mentul e văros şi dincolo e humos? Pricina pentru care a
resărit grâu aci, e că pămintul pe care creşte este văros; iar
acolo, pentru că e humos, a resărit secară». Dar ţăranul i-ar
respunde : «O fi, domnule, în cărţile dumneavoastră; dar la
noi e aşa cum spun eu; că, vezi dumneata, în locul pe care
creşte acum secară, am semănat acum un an glâu şi n'a
vrut să răsară secară; tot grâu a răsărit». - Iată în câteva
cuvinte raţionamentul inductiv prin care ţăranul, fără să mai
citească ce spun cărţile din Europa, stabileşte relaţiunea cau­
sală dintre causă şi efect, şi o stabileşte cu terneiu prin proba
şi contra-probă,
Formulată în termeni abstracţi, procedarea în casul de
faţă e aceasta: Dacă în două casuri aproape identice se pro­
duc două fenmene deosebite, causa deosebirei dintre cele
două fenomene se găseşte în acea circumstanţă, anterioară
sau simultană, care diferă ele la un cas la altul. Aceasta e
proba. Acum contra- probă. Dacă cele două ca stiri, În care
s' a produs două fenomene deosebite, nu diferă numai printr' o
circumstanţă, ci prin mai multe, - pentru a afla adevărata
causă a deosebirii, cau a eficientă, eliminăm prin experienţă
rînd pe rînd acele circumstanţe prin care cele două casuri se
deosibesc, şi dacă, în această eliminare succesivă, observăm
că cu eliminarea circumstanţelor deosebitoare, nu dispare deo­
sebirea dintre cele două fenomene, pînă mai remâne una;
atunci această circumstanţă din urmă care nedispărând men­
ţine deosebirea trebue socotită ca adevărata pricină a deose­
birii dintre cele două fenomene. In casul de sus întrebarea e :
care e causa deosebirii dintre un lan şi celălalt? Presupunend
casurile identice, în ce priveşte celelalte împrejurări, găsim
diferenţa in două circumstanţe' deosebirea de sernînţă şi deo­
sebirea de pămînt. In raţionamentul seu de sus, ţăranul însă,
arnintindu-şi experienţa sa trecută, elimină din rîndul causelor
pe cea de a doua deosebire şi păstrează ca resultat sigur în
ce priveşte causa, numai pe cea d'întîi. Şi astfel deosebirea
dintre cele două lan uri e causată nu de calitatea locului, ci
de deosebirea dintre calităţile seminţelor.
Priceput acest lucru. lesne se pricep şi cele ce am spus
noi mai sus în privinţa causalitătii operelor de artă; şi lesne
se pricepe şi meteahna studiilor critice ale autorului nostru.
X produce un fel de operă de artă, Y produce altfel de
operă de artă. De ce? Aplicăm procedarea de mai sus. Ne­
greşit însă, că în cestiunile sociologice, foarte complexe şi
nesusceptibile de a fi experimentate, metoadele inductive nu
se pot aplica atât de riguros, ca în ştiintile fisice; dar o
aproximaţie suficientă se poate în tot casul obţine. Aşa dar,
de ce unul produce un fel, celalt alt fel de opere artistice?
Proba ne arată, că între dînşii lîngă multe circumstanţe ge·
nerale asemănătoare, două sînt deosebite: X trăeşte într'o
societate şi s'a născut din anume părinţi; Y din contră tră­
este în altă societate, sau in alte forme ale aceleiaşi societăţi
şi s'a născut din alţi părinţi. Care să fie causa de căpetenie
a deosebirii: Societatea ori hereditatea? - Facem contra­
probă. Societatea să fie causa ? Nu. Pentru că s'au vezut
casuri în care gemeni, avend acelaşi sau aproape acelaşi mod
de an, care au trăit în mediuri sociale deosebite, şi care
totuşi au continuat de a avea aceleaşi aptitudini intelectuale si morale (aceleaşi feluri de asociaţii de idei, de apercepţiune,
de simţire); ba asernenarea s'a continuat aşa de aproape, în
cît s' a întîmplat - unul fiindîÎntr' o parte a pămîntului, celă­
lalt în altă parte a pămîntului - să se îmbolnăvească în ace­
laşi timp de aceeaşi boală *). Din contră s'au vezut şi se ved
totdeauna oameni, care sînt supuşi aproape la acelas regim,
la aceleaşi influenţe sociale, şi care desvoltă cu toate acestea
aptitudini surprinzctor de deosebite. Coboară-se cineva jos de
tot, în straturile sociale unde împrejurările sociale sint aşa de
simple în cît asemănarea între împrejurările în care trăeşte
un individ şi între acele în care trăeşte alt individ sare în
ochii ori cui, şi se va vedea acolo ce deosebire de firi va
găsi; ce deosebiri de capacitate de inteligenţă şi de simţire,
care nu sînt causate, în primul loc, decît de puterea heredi­
tăţii şi atavismului. Exemple se pot aduce ori cîte, şi toate
duc la conclusia, de astă dată stabilită în mod cu adeverat
ştiinţific, că ceea ce pricinueşte, în primul rînd, operele de
artă sînt causele representate prin atavism şi prin hereditate,
iar nu acelea representate prin mediul social în care trăeşte
artistul sau părinţii lui.
Presupunend dar, că autorul nostru a vrut cu toată
bună-voinţa sa facă ştiinţă, din cele de mai sus rernâne sta­
bilit, că n'a priceput ori n'a ştiut să mânuiască tocmai me­
toadele fără ,de care nu se poate face ştiinţă - si a pre­
tins să faca ceea ce nu se poate face de toţi.
Să cercetăm acum cea de a doua alternativa.
Să zicem, că autorul nostru, care e atît de popular prin-
tre oamenii ce formează pătura noastră cultă şi inteligentă,
ar fi priceput ce este ştiinţa şi care sînt metoadele ei. Dar
atunci, nu ne rernâne decît să preferim a crede, că autorul
nostru e foarte inteligent, că fiind astfel a priceput că noi
sîntem într'o stare intelectuală instabilă, că adică sîntem cam
uşurel, şi că, printr' o meşteşugită (?) sofisticare, poate între­
duce în capul nostru idei, care ne-ar putea zăpăci şi ne-ar
împinge pe unii dintre noi pe o cale, ce i-ar putea servi la
alte scopuri lăturalnice. Şi-a zis: Scopul scuză mijloacele;
dar trebuia să ştie, că în materie de ştiinţă, precum zice d.
Maiorescu, mijloacele scuză scopul, şi că orice falsificare a
stiinţei nu remâne nepedepsită.
Această parte a cercetării noastre stă în legătură cu al
doilea punct de vedere din care ne-am pus pentru a studia
ştinţa criticului nostru. Pînă acum am studiiat ştiinţa sa din
punctul de vedere al precisiunii noţinniior şi al aplicaţiilor
speciale la care dă naştere. şi am vezut cît de neprecise
sînt raportările lor unele faţă de altele pentru a forma o
parte din sistemul autorului în cestiune. Vom studia acum
stiinta sa din punctul de vedere al clarităţii cu care se pre­
sintă ideile sale în raport cu alte idei isvorite din alte fun­
damente. Aci se va vedea mijloacele piezişe ele care s'a servit
pentru ca, falsificând o teorie ştiinţifică, să introducă, indi­
rect sub frase ele admiraţie pentru autorii noştri: Eminescu,
Carageale, Vlahuţă, etc., idei, pe care n'ar fi avut, poate, cu­
rajul să le presinte sincer înnaintea publicului nostru, cu toate
conclusiile lor, înnainte de a-şi fi asigurat o situaţie. Şi în
această cercetare rog pe cititori să nu facă o confusie. Noi
nu învinuim pe nimeni că are cutare sau cutare convingeri;
nu învinuim pe nimeni, că subt o formă sau alta, caută să
înnegrească pe alţii şi să se ridice pe sine; şi iarăşi nu învi­
nuim pe nimeni, că-şi răspândeşte ideile. Şi cu atît mai mult
nu învinuim pe nimeni ele acest elin urmă fapt, cu cît avem
convingerea, că nu ieleile superficiale, basate pe contradic­
ţi uni, pot forma un grup ele oameni cu influenţă hotărîtoare
si durabilă asupra societăţii noastre; ci numai acelea ce co
respund unui fundament trainic şi unui fond sufletesc sincer.
Dar ceea ce nu putem ierta nimenui şi ceea ce credem că ni­
menui nu-i e permis, e ca să facă toate acestea, falsificând
conceptul de şiinţă şi adeverul însuşi.
Dar de această parte a cercetării noaste, cît şi de aceea
privitoare la sistem, ne vom ocupa în numărul viitor.
MIHAIL DRAGOMIRESCU.

INSPECŢIE
(Schiţă)
De opt zile nu scădea zgomotul şi învălmăşala în Com-
pania a II-a, de focul inspecţiei, «inspecţie de Dom Colonel»,
care era să fie Joi.
Plezneau palmele ca bicele în ajunul lui Sfîntu-Vasile si
ele ai fi stat mai de-o parte, ţi s'ar fi părut că bate saltelele
în Companie: şi erau palme 'n faţă, pumni în piept şi în spate.
O inspecţie de Colonel nu-i lucru ele glumă şi sergen­
tul-major se jurase că să-i radă mustaţa, dacă nu l-o omorî
pe ăl de-o eşi cu ceva reu la inspecţie : «mai bine să-şi ia
lumea 'n cap de pe acum,»
Din ziua aceea nu încetau «Dumnezeii, Cristosii, Inge­
rii, Luceferii şi porumbiţele negre, care cântă desteptarea pe
catapeteazma cerului» din gura gradelor, toţi ovrei din tun­
dul Moldovei, după cum li arăta numele: Calman Faibici, Po­
blicker Avram, Rozman Nathan, Haimovici Hună, Katz Leiba
Şi nu era curăţenia efectelor şi a muniţiilor, nici instrucţia,
care ameţea pe bieţii soldaţi, ci teoria «grea di foc», mai a­
les explicata de cine o pricepea mai puţin.
... «Sa se lupte cu bărbăţie şi cu abnegaţiune».
« Trăiţi Dom Căprar Faibici !. ..
 «Ce e P •.•
- «Şi va si dzică abnegaţi uni P »
Iar interpelatul Faibici, explică, strimbându-se ca cum
ar vrea să ridice un munte, că « abnegaţiune este astâ ... alâ .
cum să zică? .. când adică cineva ... în sfîrşit, abnegaţiune .
ab-ne-ga-ţi-une !. .. »
Soldaţii au priceput de n'ai vezut : iar cel care nu pri­
cepe, capătă, «pentru că n'are bună-voinţă», patru teci de
baionetă, în urma cărora e pe deplin lămurit.
In alt colţ al camerei Rozmann Nathan explică la câţi­
va după libret, că fie-care soldat are drept la elementele ur­
mătoare:
« O mie o sută trei-zeci ele grame de pâine »; si toţi zic
în cor: « O mie o sută trei-zeci di grami di pâni» ;
« Şapte sute de grame de pesrneti  ; Şi iar zic cu toţii
in cor: «Şepti suti di grami di pezmeţ» ; - până la cel din
urmă element: « şăsi centilitri di rachiu, tăria paisprece gradi»,
după care, o iau iar de la început: « O mie o sută trei-zeci
di grami di pâni ,) ...
Ciofu Ion are drept, după fiecare citire, deşi asta nu
e trecut în livret, la cinci-şase ghionţi în fălci, pentru că nu
zice tare.
Cei slabi la instrucţie, fac mânuirea armei lângă uşa de
intrare, comandaţi de Poblicker, ovreiu exagerat ca un taras­
conez, care le explică fie-care mişcare, ridicând glasul treptat,
că, să ardice arma cu aşa tărie în sus, «încât să ţi se parăl, ..
că dacă n'ai apuca-o cu mâna stângă!! ar zbura în sus! 
ar trece prin tavan ! ! ! şi s'ar duce în slava cerului!! !»
Au făcut bieţii creştini bătături în palme trântindu-le de
arme, şi Poblicker tot îi bate - (( nu l'ar mai răbda Maica
Precista l » cum zice Coţofrea),- pentru cuvîntul că sînt moi:
« moale, băete, moale»!
O! de-ar putea să zugrăvească un pictor jalea idioată
din ochii recruţilor, pe cari îi bate sergentul Hairnovici, pen-
tru că nu pot ţine minte «ce are generaluh, ori «cine co­
mandă Corpul al z-lea ele armată !» Pe banca lungă pe care
stau ghemuiţi unul într'altul, trişti şi prostiţi de frică, îţi aduc
aminte puii golaşi de porumbel.
«Maiorul are ... are ... maiorul are ... »
E soldatul A Mărini Ion, venit de doue zile, un ţigan
recrutat în potriva legii, neavend de cat 18 ani, slab, cu ochii
bolboşaţi şi plini de lacrămi şi stîngacîu în tunica cu mânici
deo palmă mai lungi de cât braţele lui.
- «Lungu Ion! spune tu: ce are. Maiorul ?
Lungu Ion, un japlan de doue ori mai înalt de cât A
Mărini şi isteţ cum n'a mai fost recrut, - după spusa aghio­
tantului îmbătrînit în armată, - respunde ce are maiorul, în
urma cărui respuns, Sergentul Haimovici, îi porunceşte să
dea lui A Mărini doue palme, ca să nu mai uite; - şi de
frică să nu le capete el, Lungu dă doue palme ţiganului, care
le rabdă şi trece la loc, ameţit, cu faţa aprinsă, cu ochii roşiţi.
Şi fac un zgomot asurzitor, un balamuc întreg, o învăl­
măşală care te ameţeşte, atâtea trosnete ele palme şi atâtea
glasuri, cari spun în acelaşi timp:
- «Duc arma 'n sus cu mâna dreaptă până în dreptul
ochilor, o prinz cu cea stângă de sub înălţător» .
«Cind ţi-oi da una zici că n'ai noroc! .
« ... Nu îngădui pi nimeni să-şi scut're ciubot'le di
colb or di omăt în cameră, să stuipi p'gios, or să zvîrli
capti di sigare» .. ,
« ... Nu mal fac, trăiţi Dom Caprar, iertaţi-mă, asa
ve rog» ...
- « ... Iar pi guler si pi manşetri, broelaţi în chip di
frunzi di stijar » ...
Din colţul în care stă, despărţit de toţi cei ce 'l încon­
jură, Ionescu Teodor, bacalaureatul companiei, priveşte cu
băgare cle seamă tot ce se întîmplă în prejurul lui, căci vrea
să descrie într'o scrisoare unui prieten al seu, inspecţia.
Din părinţi săraci n'avea ca să se întreţie în Bucureşti,
cle cât deue meclit aţii, care abia îi aduceau suma de nouă-zeci
. de lei pe lună, din care trebuia să plătească mâncare, casă,
lumină şi în sfîrşit toate nevoile pe care trebue să le împaci,
ca s'o poţi cluce de azi până mâine, - câncl într' o zi un or­
din, care suna că bacalaureaţii să fie încazarmaţi, îl făcu să-şi
piardă meclitaţiile, iar de atunci dormea şi mânca în cazarmă.
In primele zile de revoltă, căuta să se împotrivească
tutulor prostiilor, la care i se poruncea să se supue orbeşte.
în urmă însă, încet, încet, se obicmuise şi privea cu achi fi­
reşti toate câte i se întîmplau. Şi i se întîmplaseră atât de multe !
Aşa, într'a zi, trimes ordonanţă la un general din gar­
nizonă, trebuise să rabde şi să nu sufle, când doamna gene­
ralului i-a întins cizmele: «Băete, fă astea»; iar la codeala
lui, către fie- sa: «Regardez-moi quels yeux d'idiot il fait».
Altă dată maiorul, «un reglement ambulant», cum îşi
zicea singur, l'a înjurat şi lovit în front, pentru că «ticălosul» 
călca În tocuri, pe când in reglement stă scris să calci pe talpă.
Dar scrisaarea... scrisoarea adresată colonelului !... Un
adevărat model de scrisoare înţeleaptă, - nici de cum în stil
milităresc, căci cum zicea la început: «Nu ştiu să scriu, Dom­
nule Colonel, de cât cum scrie un am cinstit şi raţional, u­
nui alt om cinstit, raţional şi mai în vîrstă de cât dînsul...
 Işi pusese inima toată în scrisoarea aceea, în care arăta
nenorocita lui stare, cu rugăciunea de a-i lăsa libere ceasu­
rile în care să-şi poată da lecţiile.
Fusese chemat în cancelarie a doua zi şi, pentru lipsă
de cuviinţă, pedepsit cu patru zile de arest, urcat în urmă la
şase, pentru că eşind, trânti se uşa strigând : «am stricat or­
zul pe gâşte l»
Şi altele ... şi câte !. ..
E unul după miezul nopţii,-şi în campanie dorm taţi,
afară de scirnbul al doilea, care se plimbă printre paturi, cu
paşi rari şi zgomotoşi in tăcerea noptii, şi de bacalaureatul Io­
nescu, care scrie prietenului seu Genuleanu, inspecţia de cu ziua.
A stat multă vreme în faţa hîrtiei albe, neştiind de
unde să înceapă, până când atîtea cîte avea de spus, s'au
aşezat, s'au grupat, s'au clasat; iar acum îi zboară condeiul
pe hîrtie, cum se întîmplă în totdeauna când ai multe de scris.
. . . fericit dacă aş putea să ţi le scriu pe jumătate de
cum le-am vezut, Ca să 'ncep cu începutul, trebue să-ţi spuiu
că nu erau încă datle după miezul nopţii, când nu mai dor­
mea nici un soldat, deşteptati de gurile şi de tecile de baia­
netă ale sergenţilar Katz Leiba şi Razman Nathan, amîndoi
ovrei cu tipuri clasice. Cel d'intîi cu trupul lung, cu faţa lungă,
cu nasul lung, adevăratul tip .de ovreiu, «fără dughiană», cum
zic soldaţii; cel de-al doilea, fără un fir de gene, scurt şi pe
atît de gras şi de rotund, pe cât cel dîntîiu e de slab şi de
osos: «ovreiu cu dughiană ». .
Eu nu m'am sculat, ci din patul de deasupra, În care
eram culcat, mc silearn să-mi întipăresc bine în minte toate
scenele comediei ce avea să se joace. Nu mi-a scăpat nimic
din vedere: nici învălmăşala bietilor oameni, ameţiţi încă de
somn, nici strigătul ascuţit al gradelor, nici înjurăturile, nici
bătăile ... nu mi-a scăpat nimic; dar pas' să le descrii, când
dau toate năvală la vîrful condeiului.
Nu, eu sînt încredinţat că, dacă tu, sau eu, sau ori-ce
om cu toată mintea ar fi ştiut că e foc în odaea vecină, n'ar
fi dat mai mult zor de cât dau toţi oamenii aceştia; şi dacă
În nici o altă împrejurare, apoi în aceasta, m'am încredinţat
de adevărul proverbului «graba strică treaba», la vederea a­
tîtor ciocniri între oameni, atîtor cizme, perii, baionete, că­
zute din mâini nefiind bine apucate, din grabă, atîtor res­
turnări de cutii cu vax peste «efecte» spălate şi albite ca
fuiorul şi atitor lovituri, căpătate pe nedrept, tot din grabă.
Cum ţi-ai putea tu face o idee de cele ce s'au întîm­
plat azi noapte, dacă celor ce-ţi scriu, înşirate şi spuse, le
lipseşte viaţa şi efectul ansamblului. Trebue să vezi în acelaşi
timp, dintr'o singură privire, cinci-şase soldaţi în cămăşi aşe
zându-şi efectele pe paturi, în ordinea prescrisă de reglement;
alţi opt-nouă în deosebite posiţii văxuind cismele; alţii mă­
turând îndoiţi printre paturi; şapte-opt frecând cu furie baio­
nete ori nasturi, pentru ca să-i facă «luceafer  ; alţi câţi-va
«înscriind» cămăşi, cearceafuri, pântecare, mănuşi: « garnitura
de serviciu», G. S., anul atîta, luna atîta, matricolul atîta,
seria atîta.»
Trebue să vezi pe caporalul magazioner, în faţa unui
lighian plin cu cărbuni, în care sunt înfipte tiparele de litere
şi ţifre, pentru însemnarea cizrnelor ; iar împrejurul lui zece
soldaţi, nerăbdători ca să le vie rîndul.
Să mai vezi pe fruntaşul Toma Gheorghe, bărbierul
companiei, răzend pe un biet creştin, care nu i-a făcut nimic
şi care, sub jupuitura briciului, cu care au mai fost raşi încă
patru-zeci înnaintea lui, se strîmbă de crezi că-i smulge părul
fir cu fir; pe când bărbierul, un mucalit, îl consolează în rîsul
celor dimprejur: «ceasu reu, băeţaş ; ce vrei să-i faci? ceasu reu»,
Să mai auzi şi fîşîiturile periilor, ţăcăniturile armelor,
pocnetul deschis şi cinstit al palmelor, bufnitul mut şi în­
fundat al pumnilor, înjurăturile, doveditoare de-o bogată ima­
ginaţie şi de-o minuţioasă cunoştinţă într'ale lucrurilor sfinte,
ale celor care dau, şi sughitatul, oftatul sau vaetul celor cari
primesc; şi atunci o să ai o deplină idee, de ce va să zică
o pregătire de inspecţie de  Dom Colonel. . .  . .
Trei ceasuri, de când, la marginea paturilor, pe doue
rînduri, unul la dreapta şi altul la stînga, stau soldaţii în
«repaus pe loc».
Pe-o masă de-o parte, aproape de uşă, sînt aşezate re­
gistrele companiei: «de detaliu, de pedepse, de soldă», toate;
iar pe paturi într'o ordine perfectă, muniţiile oamenilor com­
plete şi îngrijite ca de inspecţie; nu lipseşte nici unuia ni­
mic: cuţit, furculiţă, foarfeci, rufărie, curelărie, -  tăti şeli 
cum zic ei, toţi moldoveni.
Afară e un soare frumos de primă-vară, care intrând
prin cele şase ferestre ale companiei, face şase făşii de lu­
mină, în care se joacă grăunţi sclipitori de praf.
Ar fi o frumuseţe curăţenia camerii şi ordinea care
domneşte în toate câte-ţi vede ochiul, dacă ai putea uita cum
s'au făcut şi cu preţul a câtor necazuri !
-- «A! dar ce face Colonelul? Sînt ceasurile nouă şi
n'o să mai aibă vreme să inspecteze».
- «Atât mai Cine! o să-i dea rasol».
Vorbeşte Căpitanul cu Locotenentul, pe când soldaţii
îşi schimbă picioarele de oboseală, rezernându-se când pe
dreptul, când pe stîngul.
Sergentul-major, raportează căpitanului că ordonanţa
D-Iui Sub-locotenent n'a venit încă,
-- « Cum se poate l!l Unde e Sub-locotenentul î » Şi zărind
pe Sub-locotenent, începe un ţipăt, un răcnet, de-ai fi crezut
că o să-i vie ceva.
- «Domnule !!! în totdeauna neglijent !l! o să me o-
mori !.. o să me omori !! .. Unde-ţi e, domnule, ordonanta ??.
- « De unde vreţi să ştiu eu, Domnule Căpitan?
-- «Cum III!»
Noroc că ti ţipat aşa de tare în cât s'a înnecat, căci
poate mai ţinea aşa încă cine ştie câtă vreme. Un soldat tri­
mis în goană, a adus ordonanţa în cinci minute.
--- «Unde-ai fost? îl întrebă Locotenentul.
- «Să trăiţi, Domnule locotenent, m'a ţinut cocoana
mama lu Dom Splocotinent.»
Am numerar întradins câte palme i-a dat locotenentul:
patru-zeci şi trei!l In sfîrşit, la zece fără câte-va minute, după
o aşteptare în picioare de atîtea ceasuri, căpitanul, care şe­
dea lângă uşă, strigă: «La rînd, drepţi l »
Colonelul ! ... A ! ... ba nu ... locotenentul-colonel, vine să
ordone căpitanului, să dea drumul oamenilor. .. Colonelul nu
poate veni ... inspecţia va avea loc după amiazi , de la doue
la patru.
Să nu-ţi închipui, dragul meu, că născocesc ceva din
capul meu, sau că ţi-am spus până acum măcar un cuvînt
neadeverat ; trebuind să întorc pagina, recitii ceea ce am
scris şi me încredinţaiu că indignarea mea nu a exagerat nimic.
Acum, îţi închipui poate, că la venirea Colonelului,
după amiazi, când soldaţii erau gata pentru sosirea lui de
doue ceasuri, s'au petrecut lucruri grozave. Cum te 'nşeli!­
« Ridiculus mus.»
A intrat in cameră, cum intră ori-ce om în ori-ce ca­
meră, cu deosebire că la păsirea pragului, căpitanul a strigat
cât l'a ţinut gura: «La rind, drepţi 1»
Colonelul, foarte frumos bărbat, însoţit de un câine şi
mai frumos, «Basta al lui Dom Colonel,» şi urmat de căpi­
tanul, a mers pînă în fundul odăii lungi, pînă în dreptul so­
bei model Crăiniceanu, s'a întors pînă în cel-l'alt cap al odăii,
în dreptul altei sobe model Crăiniceanu; a mers aşa de patru
ori ele la o sobă la alta, privind când pe dreapta când pe
stinga, şi avend necontenit la doi paşi în urmă pe căpitan,
care se ţinea după dânsul ca acul busolei după Nord.
Era atîta tăcere şi atît de încremeniţi stau oamenii, în
cat-n'o să rue crezi-Basta a remas în loc, s'a uitat la dreapta,
s'a uitat la stînga, şi s'a tras înnapoi înfricoşat şi urlând.
La mijlocul celei de-a patra plimbări între cele două
sobe, model Crăiniceanu, Colonelul s'a oprit în dreptul tobo­
şarului Bişoc Anton, i-a dus mâna la cravată şi fără nici o
sforţare i-a scos gulerul pînă de-asupra capului şi i-a dat dru­
mul. In tăcerea odăii, parcă ar fi căzut un bolovan!
S'a mai oprit Colonelul în dreptul lui Coţofrea, pe care
l'a întrebat datoriile plantonului şi ce este jurămîntul, între­
bări la care Coţofrea a respuns ca un fonograf, doar de vre-o
două sute de ori mai tare.
Şi s'a mai oprit Colonelul în dreptul lui Biguci Vasile,
care n'a ştiut să rcspunză la întrebarea: «ce se dă în primire
unei sentinele?» - după care nercspuns, Colonelul s'a mai
plimbat odată de la o sobă la alta, şi-a fluerat câinele şi a
eşit urmărit de privirile a 90 de oameni împietriţi,
Asta a fost inspecţia! Iată acum sfîrşitul ei:
Sergentul-major a explicat lui ]iiguci că unei sentinele 
se dă în primire onor, foc şi zgomot, şi pentru ca să le poată
mai bine ţine minte, după ce i-a spus că onor n'are la 'nde­
mană, i-a dat vro zece palme, întrebându-l după fie-care, daca
a vezut foc şi dacă a auzit zgomot,
A! me 'nţelegi tu, dragul meu, că dacă rîz e pentru ca
să nu plîng, că dacă-ţi scriu pe un ton glumeţ, e pentru că
nu găsesc tonul destul de trist în care să-ţi pot scrie ticăloşiile
vezute. Da, au fost bătuţi, înjuraţi, hărţuiţi opt zile de-a rin­
dul, pentru atîta cât citişi.
Te rog, respunde-rni că cu am dreptate, că ei sunt ne
bunii, pentru a-mi scoate din minte bănuiala că poate au
dreptate ei, care sînt mai mulţi şi că atunci nebunul sînt eu.
Trebue să fie tîrziu, căci s'a schimbat de mult schimbul
al doilea.
Iţi scriu cu geamurile deschise peste un tablou de o
frumuseţe uimitoare. De aci, de la înnăltime, se vede tot Bu­
cureştiul, atît de zgomotos ziua şi acum atît de tăcut, încât se
aude o cucuvae plîngând dincolo de gîrlă, la vechiul spital
militar. E o lună pe cer cum parcă nici odată n'am vezut,
pentru că poate niciodată nu m'am găsit într' o stare sufle­
tească mai ciudată, de cât aceea în care me găsesc acum:
simt că me în nebuneşte liniştea, cuminţenia şi regularitatea cu
care se mişcă atîtea mii de lumi imense care strălucesc În
sus, pusă alăturea de zgomotul şi de învălmăşala de acum
două-zeci şi patru de ceasuri a"ăstor furnici cari dorm.,.
Dorm ... şi recrutul A Sandi Ioana Văduva, zîmbeşte vi­
sând ... Cine ştie ?... poate visează vre-o staţie mică de drum
de fier din fundul Moldovei ... Un tren care porneşte cu dân­
sul... pe peronul gării o femee bătrînă plânge filfîind în mână
un ştergar alb.,. toate astea, vezute într'un apus de zi de vară.
Te las, nu ştiu de ce 'mi vine să plâng. Teodar.
I. ,A. BRĂTESCU

CAUSALlTATEA MECANICĂ ŞI FENOMENELE PSIHICE 41
CA USALITATEA MECANICĂ
ŞI
FENOMENELE PSIHICE
intre problemele ce se agită mai des în filosofia contimporană,
aceea a cărei resolvare întirnpină multe greutăţi, e cea anun­
ţată sub titlul de mai sus: Causalitatea mecanică şi fenome­
nele psihice, problema adică: în ce consistă principiile cau­
salităţii mecanice şi pînă unde merge putinţa de a explica
datele experienţii după normele ei; îi sunt ei de subsumat
fenomenele psihice sau nu, şi dacă nu, care sunt diferenţele,
care le exclud pe aceste din urmă?
Pe lângă greutăţile ce isvoresc din însă-şi natura unor ase­
menea întrebări -- în ele se sintetisează aproape ultimele ab­
stracţiuni ale filosofii ştiinţifice -- se mai ivesc aci încă altele,
piedici cu desăvîrşire streine materiei, un fel de prejudecăţi
morale, idola specus sau theatri», cum le-ar numi Bacon. Pen­
tru mulţi, în adever, progresele şi tot ceea ce se leagă cu
progresele metodelor ştiinţifice, nu păstrează caracterul pur
abstract, necesar unei discuţii filosofice, ci sunt înveli te ca
într'un soiu de manta sentimentală; se ţine seamă de ele, ca
de un factor social a cărui reuşită a fost în toţi timpii bine­
făcetoare omenirii. De aci un fel de părtinire, de câte ori.
Într' o problemă generală, o soluţie le atinge întru câtva.
Reul nu începe cu această sentimentalitate, fără îndoială;
el începe cu faptul, că pentru aceşti mulţi oameni progresele
ştiinţifice, ştiinţa în genere, n'are o semnificaţie largă, ci e
restrînsă la o anume ramură a ei. Aceea, care de obiceiu se
bucură de această favoare, e mecanica. Ea e fica întâi nă­
scută a direcţiunii moderne - cu ea' dar toată simpatia!
«Universul e un joc al atomelor» , «legile mecanice guvernează
de la cea mai brută pînă la cea mai conştientă mişcare» etc, ..
sunt fraze ce se repetă cu o anume, satisfacţie, întocmai cum
de altfel altele, ce, prin o ironie a soartei, le contrazic:
« omul e liber în alegerea cultului sau a formei de guvern»
»dreptatea, egalitatea ... sînt bazele societăţii» etc.
Incercările din partea unora sau altora de a îngrădi
tirania mecanică, sint primite cu neîncredere, sînt vezute ca
nişte încercări reacţionare contra progresului, un pas înnapoi
în umbră, în întunerec!
Prejudecăţile, de care vorbim, de şi sînt isvoare directe,
de unde mulţi autori s'ar inspira (cei ce stau subt o aşa
tutelă, sînt cu desăvîrşire inofensivi), sînt totuşi factori în
mişcarea filosofică ce nu trebuesc de loc trecuţi cu vederea.
Aceste prejudecăţi petrund pe ascuns în inima multora, ade­
seori produc în autori de valoare il usii asupra problemii;
odată apucaţi pe o pantă greşită, contrazicerile ce le es în
cale sînt extraordinar de micsorate, abia de mai sînt zărite;
prejudecăţile ajută pretutindeni pe curajosul admirator al
mecanismului universal, îi dă un ce juvenil în mânuirea şi
combaterea dovezilor; în scrierea lui lipsurile neacoperite pe
ici şi pe colo au aerul unor mici concesiuni făcute adversa­
rului, sau unor lucruri subînţelese ca de la sine. Mecanistul
are, sau îşi închipuie cel puţin că are în partea sa spiritele
câştigate progresului, opiniunile libere şi înnaintate.
Un exemplu de un aşa avent juvenil ni se pare a fi
cartea D-lui S. C. Michailescu : «introducere la Psihofisică» 1),
un respuns contraclictoriu teoriilor susţinute de Emil Du Bois­
Reymond în discursul seu Ueber dic Grensen des Natura­
kennens 2).
Acestea zise, nu pentru a micşora meritul ei, cartea
D·lui Michăilcscu, chiar dacă învinovăţirea noastra ar fi dreaptă,
remâne totuşi de o importanţă necontestabilă. Ea e, înnainte
ele toate, un resumat bun al ultimelor lucrări pe terîmul
filosofiei ştiinţifice, al celor francese cu precădere - trebue
adăogat, nu fără o mică părere de reu; dar, oricum, are în
destul din ce să-şi asigure recunoştinţa noastră, a publicului
român; în al doilea rînd ea e, pe lângă prima recunoaştere
publică, încă un puternic ajutor pentru încurajarea acelei
« mici mişcări filosofice» deşteptată de cursurile profesorilor
de la facultatea noastră de filosofie. Acest al doilea merit e cu
deosebire de lăudat la D-nu Michăilescu, nu poate fi chiar
- cât de exagerat li s'ar părea observaţia unora - în de
ajuns lăudat. Noi în particular, elevii acelui profesor, cărui
«Introducerea la Psiliofisică» e dedicată, nu vom lipsi ai
păstra, pentru atenţiunea acordată, o mare recunoştinţă.
Paginele următoare erau, după primul nostru plan, me­
nite a fi sub formă de recensiune un repuns la această ul­
timă scriere, cu care s'a îmbogăţit mica literatură filosofică
ce avem. Curînd însă a trebuit să ne convingem, că o ase­
menea sarcină e aproape cu neputinţă de dus la un bun
sfîrşit. Contra celor conţinute în «Introducere la Psihofisică»;
luate în parte, pagină cu pagină, nu e nimic de objectat:
sunt adevăruri culese cu multă sîrguinţă, bine rînduite, expri­
mate într'un stil limpede -- o calitate nu tocmai lesne ele
găsit la începutul unei literaturi filosofice. Invinovăţirea noastră
priveşte punerea problemei însăşi; noi învinovăţim pe D-nu
Michăilescu a nu fi respuns de loc lui Du Bois-Reymond, ci
alături, a-şi fi pus singur cestiunea după plac. Recerisiunca
noastră dar, s'ar fi pierdut în multe desvoltări, ce n'ar fi
avut nici o legătură cu textul.
Afară de aceasta un respuns la respuns, dacă nici măcar
nu vine din partea autorului care ocasionează întreaga ceartă,
in casul nostru din partea lui Du Bois-Reyrnond, e un lucru
cam ingrat.
Am ales pentru toate aste motive forma unei lucrări
proprii. Cititorii îşi vor putea face singuri respunsul la car­
tea D-lui Michăilescu din compararea amendorora,
Pentru a înlesni înţelegerea şi în acelaşi timp a păstra
un fir de continuitate în şirul ăstor desbateri filosofice
desbateri filosofice ! da, punem cu îndrăsneală negru pe alb
subt ochii publicului român, - legăm cele următoare tot de
cuvîntarea amintită a lui E. du Bois-Reymond. Fără preten­
ţiunea de a istorisi problema « causalităţii mecanice şi feno­
menelor psihice», avem totuşi încrederea că încercarea de
faţă nu va fi lipsită de ori ce folos. De-i va reuşi a reţine
ceva mai îndelung atenţiunea unora, a deştepta pe a altora,
asupra unei aşa însemnate probleme, nu-i oarecum şi astfel
folosul ei dovedit?
Du Bois-Reyrnond tăgădueşte, că din mişcarea sau dis­
positiuuile elementelor sistemului nervos, sau în genere din
condiţiuni materiale, pot fi înţelese fenomenele psihice. Această
neputinţă de a înţelege, el o consideră chiar ca niciodată
de învins; de aci cuvîntul lui final: ignorabimus! Pînă aci,
mărginiţi la această generalitate, discuţia, dacă Du Bois are
dreptate sau nu, e aproape imposibilă. Ca aşa ceva să fie
posibil, trebue lămurit încă: în ce constă înţeleg erea sau cu­
noaşterea unui fenomen? Du Bois-Reymond n'a lipsit de a
se achita de această sarcină în prima parte a cuvîntărei sale;
aci trebue să-I urmărim deci şi noi, pentru a-l pricepe în
restul celor ce afirmă, să putem apoi, îndestul preparaţi, să-i
acordăm sau nu acea limită de care vorbeşte dînsul.
«Cunoaşterea Naturei - mai exact: cunoaşterea ştiin­
ţifică a Naturei sau cunoaşterea lumii fisice cu ajutorul şi în
înţelesul Ştiinţei Naturale teoretice - este reducerea modifi­
cărilor ce se petrec în lumea corpurilor, la nişte mişcări de
atome, care se efectuează prin puterile lor centrale indepen­
dente de timp, sau resolvarea fenomenelor natur ei în rneca­
nica atomelor. Este un fapt al experienţei psihologice, că
acolo, unde am putut ajunge la o asemenea soluţiune, simţim
deocamdată satisfăcută cerinţa noastră de causalitate. Pro­
posiţiile mecanicei se pot presinta maternaticeşte şi aduc cu
sine aceeaşi certitudine apodictică, pe care o au proposiţiile
matematicei. Intru cât modificările din lumea fisică le reducem
la o sumă constantă de energie potenţială şi chinetică (energie
chinetică = putere vie în mişcare), inherentă unei cantităţi
constante de materie, nu ne mai rernâne nimic de explicat
în însăşi aceste modificări ... 
«Dacă am presupune toate modificările din lumea fisică
resolvite in mişcări de atome produse prin constantele lor
puteri centrale, am avea întreaga ştiinţă naturală a Univer­
sului. Starea lumii într'un diferenţial de timp ni s'ar presenta
ca efectul imediat al stării ei în diferenţialul de timp prece-
dent şi ca imediata causă a stării în cel următor. Lege şi
întîmplare ar fi numai alte numiri pentru necesitatea meca­
nică. Se poate chiar închipui un grad de progres al cunoa
şterii Naturei, În care totalitatea fenomenelor lumii să fie
representată printr'o singură formulă matematică, printr'un
singur sistem imens de ecuaţiuni diferenţiale simultane, din
care ar resulta locul, direcţia mişcării şi celeritatea fie-cărui
atom din Univers în orice timp 1).»
In aceste cuvinte ale lui Du Bois-Reymond nu e nume
nou. Ele dau pe scurt tendinţa ştiinţelor exacte de la Galilei
încoace; expun cu o concisiune admirabilă materialul şi me­
todele, cu care oamenii de ştiinţă modernă se ridică peste
cunoştinţele filosofilor antici. Pe când aceşti din urmă se
pierdeau în speculaţiuni asupra calităţii materiei, în definiţi uni
şi deducţiuni logice, din care apoi scoteau silogisticeşte na­
tura şi fenomenele ei; modernii au în vedere exclusiv numai
dependenţele quantitative, legile, după care fenomenele se
întîmplă. Mişcarea e, în adever, forma cea mai simplă, cea
mai intuitivă, asupra căreia dependenţele quantitative pot fi
învederate; de aci şi alegerea acestui punct de vedere la
moderni. In toate aste privinţe ei n'au nici un predecesor în
anticitate. Teoriilor atomiste chiar celor cu aerul mai modern,
le lipseşte cu desăvîrşire ceea ce face tocmai miezul direc­
ţiunii moderne. Dernocrit, Leucip, Epicur, etc., resolvau natura în atomi, e adevărat, dar atîta tot; banuiala că există
legi fixe, după care combinaţi unea atomelor se produce, că
fenomenele din natură pot fi prevezute după formule mate­
matice, nu le-a venit niciodată. E destul, în această privinţă
să amintim teoria lui Epicur asupra Lui «clinamen», abaterea
fără causă a atomelor de la linia lor dreaptă de cădere, pen­
tru a risipi or-ce îndoială. Totul în natură se petrece cu ne­
cesitate - aci se rezumă ştiinţa lui Democrit; peste ea n'a
trecut nici unul din discipolii sei pînă în secolul XVI.
Cu acest secol şi în special cu Galilei, incepe adevărata
ştiinţă modernă. Atomismul devine acum numai o hipotesă,
cea mai potrivită cu explicarea dinamică a naturei, iar nu
ştiinţa însăşi.
Constatarea legilor de mişcare, înjghebarea a tot ce
apare în univers într'un lanţ de succesiune, ale cărui elemente,
verigă cu verigă, sînt quantitativ determinate, cer, ca o lu­
crare preparatoare, uniformitatea substratului tutulor fenome­
nelor: de aci justificarea atomismului. Du Bois-Reyrnond ex­
primă însuşi această părere câte-va rînduri mai la vale:
«Innainte de a se putea aşeza ecuaţiunile diferenţiale ale for­
mulei Universului, toate fenomenele naturei ar trebui să fi
fost reduse la mişcări ale unui unic substrat al aparentei fe­
lurimi a aşa numitei materii, care substrat să fie lipsit de
calităţi; cu alte cuvinte or-ce calitate să fi fost explicată din
aşezarea şi mişcarea unui asemenea substrat 1).»
O privire scrutătoare în istoria ştiinţelor exacte ne arată
apoi, fără multă greutate, principalul factor, care a înlesnit
şi călăuzit, cu mersul fie-cărei epoce, afirmarea acestei ten­
dinţe moderne. El consistă în reforma petrecută în domeniul
Matematicei; în lărgirea şi îmbogăţirea succesivă a concep­
telor şi metodelor acesteia.
Introducerea numerelor :legative şi irraţionale, la înce­
putul erei moderne, a deschis drumul pentru calculul Func­
ţiunilor şi prin aceasta chiar a făcut aplicaţiunea Matema­
ticei în cercetările experimentale din ee în ce mai uşoară.
Galilei nu face alta de cât să demonstre, că distanţa pe care
o percurge un corp în cădere stă într'un raport matematic
cu timpul întrebuinţat; Kepler, că mersul planetelor poate fi
reprodus Într' o equaţiune algebrică; Oresme, Leonardo da
Vinci şi alţii de asemenea - numai cu mai puţin succes, nu
străduiau alta de cât rnaterializarea proporţiilor matematice,
a dependenţelor quantitative. Un pas înnainte fu apoi întro­
ducerea infiniţilor mici în Geometrie de către maternaticul
italian Cavalieri; punerea baselor Geometriei analitice de
către Descartes. Dar mai presus de orice, ceea ce a contri­
buit la întemeierea definitivă şi a asigurat pe deplin succesul
noei direcţiuni, e invenţiunea calculului diferenţial şi integral.
In cuvîntarea lui Du Bois-Reymond revin foarte des, cum
am vezut mai sus, termini împrumutaţi acestor doue din
urmă calcule. «Posiţiunea Universului în cursul unei diferen­
ţiale de timp», e equaţiuni diferenţiale», «formula integrală a
universului» etc, sunt aproape pe fie-ce pagină; sînt în ade­
ver şi cele mai exacte expresiuni pentru resultatele ştiinţifice
moderne. Funcţiunea matematică e modelul raporturilor ce
noi constatăm în lumea reală. Diferitele clase de fenomene
ce constituesc domeniul Fisicei, Chemiei, Biologiei, etc., sînt
atunci cu desăvîrşire cunoscute, ştiinţificeşte fixate, când de­
pendenţele dintre dînsele iau, sau se apropie de caracterul
dependenţelor dintre rnărirnile matematice. OJată ce feno­
menele din natură au ajuns a fi puse În dependenţă unele
de altele, întocmai cum o funcţiune matematică de variabila
sa, prezicerea lor devine posibilă, le cunoaştem în acel în­
ţeles exact pe care-I vrea Du Bois-Reyrnond.
Auguste Comte, cu mult înnainte, a accentuat acelasi
adever. Definiţiunea dată de acest din urmă ştiinţei, aşezarea
Matematicei ca basă pentru cele-l'alte cunoştinţe, sînt una
şi aceeaşi cu teoria lui Du Bois-Reymond asupra cunoştinţei
naturei, reprodusă mai sus; coincidenţă inevitabilă, îndată ce
caracterul ştiinţelor exacte de la Galilei nu e pierdut din
vedere.
Kant de asemenea, nu era departe, acu mai bine de o
sută de ani, de acest punct de vedere: «Eu însă susţin, că
în orice ramificare specială a ştiinţelor naturei se află numai
atîta ştiinţă proprie, câtă matematică se poate afla în ea»,
ne spune dînsul la începutul scrierii «Fundamentele metafisice
ale ştiinţei naturale», cuvinte, pe cari le citează de altfel şi
Du Bois.
La rîndul lor, fără îndoială, progresele abstracte mate­
matice sînt, pe timp ce trece, favorizate şi grăbite tocmai
de această largă aplicare în lumea reală.
Varietatea fenomenelor naturei, complexitatea cu care
ele se grupează şi se petrec, împing la crearea de noi func-
ţiuni abstracte şi la desvoltarea calculului în genere. In tot
cursul desvoltarii ştiinţelor colaboraţiunea reciprocă e de fapt
inevitabilă.
Teoria uniformităţii substratului fenomenelor, am amintit
mai sus, e un fel de condiţie preliminară pentru înlesnirea
cercetărilor moderne. E nevoe a demonstra acest adever ?
Dependenţele quantitative cum ar putea fi aplicate altfel?
cum ar putea: avea loc într'un sistem, cum e al lui Aristoteles
s, es., unde corpurile şi fenomenele în genere sunt considerate
a fi produse din împreunarea unor elemente qualitativ dife­
rite; sau cum e al lui Platon, unde lumea materială era nu­
mai o sensibili sare imperfectă a unei lumi de idei, eterne şi
intangibile?
De aceea, logic, această teorie a uniformităţii e neapc­
rată; istoriceşte, e de fapt dovedită: ştiinţa modernă n'a în­
ceput ele cât după învingerea complectă a sistemelor filosofiei
antice.
O altă teorie încă, care nu s'a impus de ia început aşa
de lămurit, dar care nu mai puţin a fost ţinta spre care au
convers toate resultatele dobindite şi care dă întregei direc­
ţiuni moderne un fel de unitate filosofică, e teoria conserua­
ţiunii energiei.
Asupra acestei din urmă, câteva cuvinte nu vor fi de
prisos.
Innainte de secolul nostru, înnainte de dovezile experi­
mentale aduse la lumină prin lucrarile lui R. Mayer , Joule,
Hirn, etc. presupunerea că suma forţelor din univers rernâne
totdeauna constantă, nu e cu desăvîrşire necunoscută. Astfel
Descartes, dând ipotesa constanţei sumei mişcărilor din uni­
vers, ca singura ele împăcat cu idea de D-zeu; JIuygens si
înainte de el Stevin şi Galilei, dovedind imposibilitatea unui
porpetuum mobile; Leibniz cu teoriile sale dinamice asupra
sumei forţelor vii - toţi, nu fac de cât să antici pe teoria mo·
dernă. Tuturor acestora, constanţa sumei forţelor din natură
li se impunea subt un îndoit punct de vedere. Intâi, ca o
analogie după constanţa sumei mater-iei, un postulat aproape
si pentru filosofiii greci; al doilea, ca o ipotesă curat mate­
matică. Calculul funcţiunilor e legat, în adever, de anume
condiţiuni, care-I fac posibil; prin întinderea lui asupra fen-
menelor materiale însemnătatea acestor condiţiuni fundamen­
tale, ese încă cu atît mai mult în evidenţă. Una dintre ele
e şi conceptul de limită. Fără subînţelegerea unei limite
fixe, caturile diferenţiale n'au nici un sens si in genere tot
calculul infiniţilor nu se poate susţine. In lumea reală - de
este s'o considerăm ca o vastă arenă, unde se realisează ra­
porturile matematice - ce ar putea corespunde acestui con­
cept de limită, dacă nu ipotesa convergenţei tutulor fenome­
nelor spre o constantă fixă: suma forţelor? Trecerea de la
una la alta e un salt logic şi de altfel nu fără a avea pro-
babilitatea că aşa s'a şi petrecut de fapt în capetele multor
oameni de ştiinţă înnaintea secolului nostru. Nu e locul aci a
intra în detaliuri prea minuţioase; fie amintite însă în treacăt
operile lui d' Alernbert, Lagrange, Euler, unde idea acelei
constante revine mereu sub forma analitică a unei integrale
pentru equaţiunile diferenţiale. Fără o asemenea transiţie nici
că ar fi fost cu putinţă redactarea acelor pagine geniale cu
care Laplace începe nemuritorul seu op: «Essai philosophique
sur les Probaobilitis», Cităm dintrînsele fragmentul ce-l ga­
sim la Du Bois-Reymond : «O inteligenţă, zice Laplace, care
pentru un moment dat ar cunoaşte toate puterile ce ani­
mează natura, precum si posiţia respectivă a fiinţelor ce o
compun, dacă de altminteri ar fi destul de vastă pentru a
supune aceste date unei analise, ar concepe în aceeaşi for­
mulă mişcările celor mai mari corpuri ale Universului şi ale
celui mai uşor atom: nimic nu ar mai rernâne nesigur pen­
tru ea, şi viitorul şi trecutul ar fi presente înnaintea ochi­
lor sei 1)."
Speculaţiunile acestea, în mare parte dar isvorîte din
raţiuni abstracte matematice, au gaîsit în sfîrşit în secolul
nostru confirmarea experienţei. Momentul hotărîtor in această
privinţă, acela, cărui îi datorim definitiva formulare a teoriei
energiei ce posedăm azi, e fără îndoială găsirea equivalentului
mecanic al căldurii. Prin numita descoperire, o lumină nouă
s' a aruncat asupra conceptului de forţă în genere, întrebuinţat
pînă aci în ştiinţele fisice. Constatarea dependenţei constante,
ce există între dispariţiunea unei calorii şi ivirea a 424 de
unităţi de travaliu mecanic sau vice-versa, nu putea conduce
de cît la ipotesa, că una şi alta, căldura precum şi forţa
mecanică, nu sînt de cît d oue moduri de arătare a unda şi
aceleaşi forţe".
Intinzend apoi generalizarea, treptat cu descoperirea
equivalentului mecanic, asupra fiecărei din celelalte forţe pre­
supuse: magnetism, lumină, afinitate chimică, elasticitate, etc.,
dobindirn conceptul unei forţe unice: energia. Toate celelalte
presupuse pînă aci, nu sînt de cît diferitele ei forme de
manifestare; energia îmbrăţişază acum, ca explicare ştiinţifică,
toate evenimentele accepti bile mesurei şi raporturilor, cîte ni
le oferă lumea obiectivă. In totalitate-i energia remâne tot­
deauna aceeaşi, altfel ar contrazice principiul equivalenţei,
pe care ea se fundează şi care e dovedit experimental; ar
face posibilă teoreticeşte ipotesa unui perpetuum mobile,
adică o creare de forţă din nimic.
Asupra tutulor acestor consecinţe însă, nu insistăm mai
departe şi Înţelege oricine, pentru ce. Teoria energiei face
baza fisicei moderne, ea este dar cunoscută oricui, sau reflec­
tarea cea mai superficială o face să resulte aproape de
la sine.
Un punct insa merită în special a ne reţine atenţiunea.
Am zis mai sus cum că teoria energiei dă direcţiuni! ştiinţe.
lor moderne unitatea filosofică; am putea adăoga acum mai
precis: legile constatate în succesiunea fenomenelor naturale,
după normele dependenţelor matematice, dobîndesc, prin for­
mularea definitivă a teoriei, caracterul de necesitate, devin,
în sensul strict al cuvîntului, legi causale. Acest caracter de
necesitate, vine din aceea că, prin stabilirea legii de conser-
vatiune a energiei, raporturile dintre fenomene iau forma
unor dependenţe reciproce, asemenea acelor, cum ar fi bu­
nioară, între diferitele părţi ale unei figuri geometrice.
Procesele fenomenelor de căldură, electricitate, lumină,
afinitatc chimică etc., tot ce noi putem urmări quantitativ
în fine, devin, prin subsumarea lor sub constanta sumei, energii
maternaticeşte determinate pentru fiece moment al mersului
lumii. Ne trebuesc numai, pentru fiece moment, coordinatele
de spaţiu şi primele cîturi diferenţiale de timp, şi cum ener­
gia e o simplă funcţiune, capabilă de o singură interpretare
a acestora, avem date ca de la sine şi formele speciale sub
care ea se manifestă. O inteligenţă, cum o presupune Laplace,
coprinzînd întreg mersul fenomenelor într'o singură formulă,
stăpînă prin prevedere pe tot ce viitorul aduce, este dar '- pe
cât timp e vorba de ceea ce se subsumează teoriei conserva­
ţiunii energiei - un ideal ştiinţific pe deplin îndreptăţit.
E imaginea intuitivă a acelei, ce în limbagiu abstract s'ar
numi încă cunoştinţa astronomică, sau filosoficeşte explicarea
naturii din punctul de vedere al causalităţii mecanice.
Ştiinţa noastră e, bine înţeles, încă departe de a atinge
o asemenea perfecţiune şi va rernine poate pentru totdeauna
la o oarecare distanţă; nu mai puţin însă ipotesa lui Laplace,
idealul cunoştinţei astronomice, n'are nimic absurd în sine,
e consecinţa logică a premiselor de la care pleacă întreaga
direcţiune a ştiinţelor exacte moderne. Neputend stabili for­
mula generală a universului, vom putea cu toate acestea să
fim în stare a stabili formule pentru sistemele lui parţiale, a
cunoaşte legile, de acelaşi caracter de necesitate, pentru g ru­
puri de fenomene. Diminuarea nu schimbă întru nimic natura
-cunoştiinţei. Teoria conservaţiunii energiei face în acelaşi grad
necesare legile de equivalenţă dintr'un sistem minuscul de
energie, precum le face pe acelea din sistemul total; carac­
terul e acelaş, quantumul numai e diferit.
După această expunere să revenim acum mai amănunţit
la tesa susţinută de Du Bois-Reyrnond. Acesta, cum am zis
la început, tăgădueşte că din mişcarea sau disposiţiunea sis­
temului nervos, sau în genere, din condiţiunile materiale, pot
fi înţelese vreodată fenomenele psihice. De voim a-l traduce
ceva mai pe larg, ajutându-ne cu explicările date pînă aci,
am putea zice: Du B'ois Reymond tăgădueşte pentru succe­
siunea fenomenelor psihice acea dependenţă matematică, care
se arată în restul naturei obiective; el consideră prin urmare
fenomenele psihice, ca eşind de sub stăpînirea formulei ana­
litice a universului, imaginată de Laplace, sau în cuvintele
lui Însuşi exprimat: că fenomenele psihice remân, ori cît de
perfectă ar fi cunoştinţa astronomică a organelor materiale,
pentru totdeauna nesubsurnabile causalităţii mecanice. Prin
acestea el tăgădueşte implicit şi aplicaţiunea legii conserva­
ţi unii energiei asupra lor; o consecinţă, ce n'are nevoe a fi
exprimată aparte. Energia nu este care cumva un tel de
fluid, ori vr'un princip misterios, care se vîră oriunde; pe
care trebue s'o presupunem în orice loc, chiar şi dacă orice
constatare de equivalenţă ne-ar fi imposibilă. O asemenea
părere să năluceşte, ce e drept, ici şi colo in scrieri ştiinţifice
populare pentru a face teoria intuitivă, ori în sisteme meta­
fisice, pentru a suplini unde-i trebuinţă, vr'o entitate îrrdoioasă ;
pe cât timp însă avem intenţiunea a ne ţine în cadrele curat
ştiinţifice - aceea ce vrea şi Du Bois-Reyrnond - o asemenea
părere trebue să fie pe cît se poate evitată. Subt energie nu
trebue să înţelegem mai mult decit aceea ce se coprinde
ştiinţificeşte sub cuvîntul de forţă, pe care ea-l înlocuieşte.
Raporturile fixe în apariţiunea unor anumite grupe de feno­
mene, revenirea aceleeaşi ordine în modul lor de succesiune
si coexistenţă, au condus pe oamenii de ştiinţă a le atribui
o causă comună, numită forţă. Astfel mişcarea centrală a
planetelor, căderea corpurilor, etc. au dat motive pentru a se
stabili o forţă a gravităţii; de asemenea fenomenele de căl­
dură, magnetism, lumină, etc.: forţa căldurii, magnetismului,
etc. Cum însă prin teoria equivalenţei, prin o mai adîncă
cunoaştere a tutulor acestor fenomene, în secolul nostru, ho­
tarele dintre grupe s'au şters încetul cu încetul -- nici felu­
rimea causelor sau a forţelor nu mai are raţiune de a fi.
Pentru ce, în adevăr, o forţă diferită pentru căldură, cînd
legile sub care ea se manifestă sînt de o natură identică cu
cele ale luminii şi ale electricităţii, cum a dovedit-o Hertz
în timpul din urmă?
In locul tutulor acestora, sîntem dar îndreptăţiţi a lua
azi una singură: energia ; adică pentru ocasionarea tutulor
felurilor de fenomene avem nevoe numai de o singură causă.
Unitatea e venită elin unitatea analisei noastre ştiinţifice, iar
nu fiindcă am fi elescoperit, acum în fine, oarecum essenţa
esenţelor, acel ce, care mişcă şi produce tot în lume! Energia,
- întru cît remînern în marginile ştiinţei - este un concept,
care resumă şi simplifică resultatele ştiinţifice de pînă acum,
nimic mai mult. Cînel vorbim ele transforrnările ei, nu trebue
s'o înţelegem niciodată ca afară elin materie, venind ca un
princip transformător pentru a modifica tot în cale-i: ici a
Însufleţi un organism, colo a face să respire o frunză, elin­
colo a atrage un magnet... Aşa ceva se aseamănă mult cu
credinţele oamenilor ce n'au trecut încă pragul spre viaţa
abstractă; un mit frumos, de acord, clar fără utilitate şi fără
Joc într'un sistem ele ştiinţă exactă. Energia, cum şi forţa,
sau oricare ar fi numele lor, îsi datoresc existenţa numai
faptului că fenomenele naturei pot fi fixat e abstract prin ra­
porturi quantitative; ele sînt create a posteriori ele mintea
noastră pentru a inlesni explicarea sistematică a lumii ma­
teriale. Rolul lor de aceea e justificat numai pe atît, pe cît
posibilitatea acelor raporturi quantitative e dovedită; sînt
aceste din urmă, pentru un domen de fenomene, tăgăduite,
atunci negreşit şi încercările pripite de a face us, cu orice
preţ, de teoriile generale, vor fi condamnate a nu da mei
un rod trainic. Acesta ar fi casul cu fenomenele psihice !
E greu însă, deşi reserva de faţă se impune, îndată, ce
cineva îşi dă seamă de principiile fundamentale care au de­
terminat desvoltarea teoriilor de mai sus'; e greu zicem, de
a afirma, că ea şi în realitate e păzită de majoritatea auto­
rilor. Din contra, mai lesne aserţiunea contrară s-ar apropia
de adever : într'un chip sau altul se găseşte cîte o portiţă,
pe unde euergia e introdusă pe teritoriul conştiinţei, fără
prealabila examinare, dacă venirea ei este precedată de exi­
stenţa raporturilor quantitative, de care am vorbit aşa de des,
ori e numai o afacere de dibuială, o generalizare basată pe
ceea ce va aduce viitorul. Portita care se deschide de obiceiu,
pentru a înlesni această - cum am numi-o? - contrabandă
filosofică, e o confusie în înţelegerea problemei însăşi; pe
urmele ei ne pun cîteva alusiuni din cuvîntarea lui Du Bois­
Reyrnond. In judecata multora, cunoştinţa astronomică a
fenomenelor psihice e confundată de ordinar cu o altă pro­
blemă, lăturalnică ei, anume aceea a originii. Fiindcă în do-
menul ştiinţelor fisice, cestiunea originii e ceva ca de la sine
resolvat, subînţeleasă fără altă discuţie în constatarea equi
valenţei, prin analogie se transportă o aşa părere şi în
cuprinsul conştiinţei, ba încă într'o formă ceva şi mai în­
drăsneaţă. Acolo e origina resolvată prin teoria generală a
energiei; aici, la fenomenele psihice, teoria energiei să fie
subinteleasă în acea a originii ! Sofisma e vedită îndată ce
reflectă cineva puţin asupra lucrului. Cînd vorbim de feno­
menele psihice ca produse ale condiţiunilor materiale, înţe­
legem stricta împerechere ce se observă între arătările unora
şi altora; un fapt aproape necontestabil pentru nimeni astăzi
pentru Du Bois-Reyrnond mai puţin decît pentru oricare altul;
ba ce e mai mult, tocmai el - cum o afirmă însuşi într' o
altă scriere (die sieben Weltraethsel) - a sprijinit ipotesa
conexiunii între spirit şi corp prin o mulţime de argumente.
In favoarea ei vine apoi întreaga Psihologie fisiologică,
Patologia sistemului nervos, Anatomia comparată a creerului ,
etc., un întreg şir de proptele, de o tărie indiscutabilă.
Dar alta e această cestiune şi alta e aceea, dacă feno­
menele psihice pot fi cunoscute, după normele causalitătii
mecanice, din condiţiunile materiale. «De vom înţelege vre­
odată fenomenele intelectuale din condiţiile materiale, este
o întrebare cu totul deosebită de aceea dacă acele fenomene
sînt produsele condiţiilor materiale». Şi "fiind vorba să se
dovedească unui adever at om de ştiinţă naturală, că fenome­
nele intelectuale nu pot fi niciodată înţelese din condiţiile
lor materiale, această demonstraţiune trebue făcută indepen­
dent de orice ipotesă asupra ultimei cause a acelor fenomene 1).»
Pentru ce aceasta? Pentru că spre a cunoaşte fenomenul
psihic nu e destul a-i descrie simpla împerechere, în care se
găseşte cu condiţiunile materiale, ci trebuesc dovedite încă
depedenţele quantitative , care regulează modurile lor de
apariţie. Adică, pentru ca să fim în drept a zice, că feno­
menul psihic ne e cunoscut -- de cunoştinţa astronomică e
totdeauna vorba, bine înţeles -', avem nevoe a dovedi prea­
labil, că fiece moment al lui e determinat, fără umbră de
echivocitate, de fiece moment al condiţiuni lor materiale. Atunci,
cum aceste din urmă sînt subjugate legii de conservaţie a
energiei, n'ar mai fi nici o îndoială, că şi conştiinţa ar avea
pentru orce secundă situaţia ei strict determinată. Fie ca
exemplu unul dintre fenomenele psihice cele mai des petre­
cute în mintea fiecărui om: actul ele a scoate din compararea
a doue premise o conclusie oare-care. Cunoscut ar fi să se
numească, după Du Bois-Reymond, acest fenomen psihic nu­
mai atunci, când, elin observarea dispositiunii (posiţia în spa-
ţiu) şi a mişcării (energia mişcării) elementelor sistemului
nervos, am putea eletermina matematiceşte lanţul care leagă
terminii amintiţi mai sus: cele două premise şi conclusia;
cânel, ele o parte şi ele alta, adică în organisaţia sistemului
nervos şi în conştiinţă, am putea demonstra, prin unităţi ele
măsuri accesibile minţii şi calculelor noastre, dependenţele
care leagă părţile constitutive "le fiecărei dintre cele doue
procese.
Dacă conclusia C va fi dobîndită din premisele A şi B,
apoi - consequent deterrninismului mecanic - aceasta s'a
întîmplat (ar trebui să zicem), pentru că C era în aşa raport
cu A şi B, încât urmarea lui era neapărată,
De asemenea, cum că numai C şi nu A sau B are cali­
tatea de a fi conclusie, tot din acele dependenţe quantitative
ar trebui să resulte. Un observator, inteligenţa închipuită de
Laplace, de i-ar fi dat să vază un creer omenesc lipsit ele
ţeasta ce-l acopere, în timpul activităţii lui psihice, şi avend
la îndemână legile mecanice după care se aşază şi se mişcă
moleculele sistemului nervos, ar urma să aibă putinţa ele a
ne istorisi precis, dacă conştiinţa legată cu acel creer se
frămîntă în întocmirea unor rime pentru a scoate la capăt
vr'un sonet; ori îşi adună motive, amintiri, planuri de viitor,
pentru a săvirşt o crimă; ori e pur şi simplu în prada unui
delir de nebunie acută, etc", Toate aceste diferenţe de cu­
noştinţa fenomenului psihic elin condiţiuni materiale ar fi po­
sibile, ar fi pentru acel observator lesne ele distins; ba ce e
mai mult: de prevăzut, întocmai cum se poate prevede, pen­
tru fie-ce secundă, iuţeala sau curba ce va lua o piatră arun­
cată cu praştia.
Cu respunsul : dependenţele quantitative nu le putem
determina, dar origina procesului psihic o avem sigură, ea
stă în condiţiunile materiale, n'am grăbit aproape cu nimic
soluţia problemei. Până ce legile de succesiune ale condiţiilor
materiale nu se pot traduce în legi pentru procesul psihic,
şi nu pot fi cuprinse împreună subt unul şi acelaşi sistem ştiin­
ţific, -- pentru cunoştinţa astronornică, sau mai bine zis pentru
subsurnarea unui fenomen sub legea causalităţii mecanice,
oricât de temeinică ar fi ipotesa ce am avea asupra originii,
n'am adus nici un argument, n'am făcut nici un pas dincolo
de pragul punerii cestiunii. Cum, nici un pas? s'ar putea
obiecta.
Odată fixaţi asupra originii fenomenului, ele ce n'am
admite că experienţa viitorului ne va conduce treptat şi la
lămurirea acelui rest ce ne-a rcrnas încă obscur? De ce nu
şi equivalenţaitoate cele-I'alte cuceriri făcute pe tărîmul
ştiinţei obiective, să nu urmeze începutului făcut, aci, când e
vorba de conştiinţă? Din ignoranţa relativă a unei epoce
n'avem nici un drept a conchide la imposibilitatea definitivă
a soluţiunii. Ignoranius, sed non ignorabimus!
Cu această întîmpinare, păşim în a doua parte a stu­
diului nostru. Evident pentru oricine: obiecţiunea de mai sus
priveşte chiar miezul problemei; înlăturarea ei e justificarea
punctului de vedere al lui Du Bois ; e deci formularea con­
clusiei.
Nu mai plînge, nu mai plînge, mamă dragă, nu mai plînge
�� Ale tale doruri toate şi dureri nu le poţi stinge
Cu a lacrimilor picuri.
Roiul chinurilor crude, tipărite 'n supra-ţi faţă,
Suferinţele troene din a ta trudită viaţă
P'a mea inimă le smicuri.
De ce plîngi? - Trecut-a vremea când tu alergai oraşul
Intrebând pe fiecare unde ţi-este copilasul
Şi erai de frică moartă,
Că-i perdut, ori căruţaşii l-au călcat in drumul mare
Şi tu n'o să-i dai de urma, ori să-l vezi fără suflare
Aducandu-l lom pe poartă;
Când cu ochii seci de lacrimi, istovită de veghiat,
Te rugai aşa fierbinte, in genuchi lîng'al meu pat:
Doamne, Doamne scapă-mi-i,
Căci e bun, e blind, cuminte şi e toată-a mea avere,
E nădejdea b ctrineţii, singura mea mingîere
Şi mi-e singurul copil !
Au trecut şi nu mai plînge. Ai vezut la rîndunică
Puii, dacă prinel aripe, de la cuiburi se ridică
Şi in largul lumii sboară.

CATEVA OBSERVĂRI ASUPRA ORTOGRAFIEI
Maiorescu, regule care formează basa raţională a scrierii limbii
noastre, una pentru sonurile primitive, alta pentrn sonurile
derivate:
a) Acele sunete ale limbii române pentru care se ştie
litera latină corespunzetoare, se scriu cu această literă, făcând
abstracţie de ori-ce considerări etimologice.
b) Dintre sunetele derivate ale limbii române, cărora nu
le corespunde o literă latină, va trebui să fie exprimate şi în
scris printr'un semn deosebit numai acelea care au dobîndit
în limba noastră funcţiunea de a deosebi ideile în cuvintele
radicale, sau de a exprima diferenţa raporturilor flexionare
între ele, cu alte cuvinte numai acelea care au o importanţă
logică sau gramaticală 1).
Călăuziţi de aceste principii, vom încerca să stabilim
ceea ce este, în momentul de faţă, ori nefixat, ori controversat
în ortografia noastră.
1. Dintre sunetele limbii române care au o literă co­
respunzetoare în alfabetul latin, numai unul mai continuă a
fi representat în scris prin modificarea literei latine ce repre­
sintă sunetul din care el a provenit: anume sunetul z e încă
şi acum însemnat de unii prin d, când corespunde în alte
forme flexionare ale aceleiaşi teme cu sunetul z, ba chiar şi
când nu corespunde. Aceasta e o greşală în contra primei
regule de mai sus; e bine deei să se scrie verzi, vinzi, cru­
zime. etc. Prin urmare în cuvintele româneşti sunetul z trebue
să se însemne tot-deauna cu litera z, chiar când în alte forme
flexionare ale aceluiaşi cuvînt, ori în alte cuvinte înrudite,
ar corespunde cu sunetul d.
Am zis e în cuvinte rornâneşti  , iar nu în toate cuvin­
tele întrebuinţate în limba românească literară, fiind-că sînt de
părere ca în neologisme sunetul z să se scrie cu litera s,
atunci când, în limba din care e împrumutat cuvîntul, sonul
z din acel cuvînt e însemnat cu s.
In sprijinul acestei norme ortografice se poate aduce
următorul motiv, în concordanţă cu prima regulă de mai sus:

E foarte probabil, că în limba latină chiar, în cuvinte ca
r osa, causa şi altele de acest fel (cu s între doue vocale)
s suna ca z. Această părere se poate induce, între altele,
din următoarele doue fapte: a) în limbile romanice apu­
sene cuvintele provenite din cele latineşti cu s Între doue
vocale se rostesc ca şi când ar fi avut sunetul z. Această
pronunţare comună ne îndreptăţeşte să inducem că şi Ro­
manii pronuntau în acelaşi mod; b) Quintilian atestă (1,
7, 20), că Cicero şi Virgiliu scriau cassus , caussae, divissio­
nes; din această dedublare a lui s între doue vocale, pentru
a-i da sunetul dur, resultă că, de obiceiu, s între două vo­
cale avea sunetul mai slab al lui z. Cicero şi Virgiliu, care
vorbeau şi scrieau cea mai clasică şi mai elegantă limbă la­
tinească, vreau să arate prin această ortografie ne obicinuită
şi o pronunţare deosebită de cea populară, sau chiar şi de
cea obicinurta de clasele culte în vorbirea zilnică. Daca s în­
tre doue vocale s'ar fi pronunţat totdeauna, sau în genere, ca
s dur şi nu ca z, atunci ce motiv ar fi avut Cicero şi Vir­
giliu ca să mai îndoiască pe s când vreau să-i dea un sunet
dur între doue vocale?
Aşa dar şi noi vom fi îndreptăţiţi şi consequenţi, dacă
dăm literei s sarcina de a însemna sunetul z în neologismele
care au această literă, cu acest sunet, în limba din care acel
cuvînt e împrumutat; sîntem de părere să se scrie poesie,
causă, civilisaţiune, etc.
2. Unde se aude un sunet îndoit, sîntem de părere să
se represinte şi în scris prin repetarea literei corespunze­
toare (înnot, a înnol, înnegrit, etc.), pentru că nu s'ar putea
da, credem, nici o regulă spre a şti când să citim o consu­
nantă dublu şi apoi, chiar de s'ar putea da, e de prisos să
mai încărcăm mintea încă cu o regulă, care poate lipsi, de
vreme ce nimic nu se opune la însemnarea grafică a acestei
îndoiri.
3. Un alt punct nefixat, sau mai bine, fixat ca regulă,
dar fluctuant în scrierea celor mai mulţi, e însemnarea gra­
fică a diftongilor ea şi oa. Pe când în notarea tuturor celor­
lalţi diftongi se represintă ambele sunete componente prin
literele lor respective, în scrierea acestor doi s'a născocit şi
continuă încă, în cele mai multe cărţi, ziare şi celelalte scrieri
româneşti, reaua deprindere de a-i represeuta prin r şi o. In
contra acestei ciudate notaţiuni, care se află în contrazicere
cu toate obiceiurile grafice admise peste tot, sînt motive des­
tul de puternice, iar în sprijinul ei, probabil nici unul temeinic.
Se zice că diftongii aceştia sînt proveniţi din rostirea din
ce în ce mai deschisă a vocalelor e şi o întonate. Foarte
bine: dar mai întîi-chiar de ar fi adevărat că toţi ea şi oa
din cuvintele româneşti provin din vocalele întonate o şi e
pronunţate foarte deschis (ceea ce e fals, căci sînt şi cuvinte
în care aceşti diftongi provin din alte vocale: de pildă foame din
fames, unde diftongul oa a provenit, după cum se vede, din­
tr'un a) - accentul consacrat prin us, pentru arătarea rostirei
deschise a unei vocale, este accentul grav (, ) şi nu accentul
ascuţit ( r ), care înseamnă, din contra, rostirea închisă a unei
vocale, aşa că, chiar de ar fi vre-un cuvînt pentru însemna­
rea diftongilor ea şi oa prin e şi o accentuat, ar fi fost cu
cale să se întrebuinţeze accentul grav ( x ). Al doilea, în
scrierea noastră trebue să insernnărn cuvintele limbii româ­
neşti aşa cum se rostesc azi, cu toate sunetele ce le au acum,
iar nu cum se presupune că s'ar fi rostit acum nu ştiu câte
sute de ani. Noi nu trebue să vorbim şi să scrim nici limba
strămoşilor, nici limba strănepotilor, ci limba noastră de azi,
în logica şi rostirea ei, după cum peste o mie de ani - de
vor mai exista Români şi limba românească - va fi drept să
se vorbească şi să se scrie limba ele atunci, probabil mult
deosebită de cea de acum. Dacă dar azi se aude ea şi on,
adică doue sunete, ci nu numai unul, fie cât ele mult deschis,
trebuesc Însemnate amîndouă, după cum în notarea tuturor
celorlalţi diftongi se represintă ambele sunete. "Accentul în­
trebuinţat peste e şi o pentru a exprima diftongii ea şi oa,
este o invenţie nesănătoasă, atît În contra regulei scrierii ro­
mâneşti, formulată mai sus, (acele sunete din cuvintele ro­
mâneşti pentru care se ştie litera latină corespunzetoare se
scriu cu această literă, facend abstracţie de orice considerări
etimologice), cât şi în contra naturei semnelor, nefiind chemat
accentul în nici un alfabet din lume a exprima pe a> 1).
Al treilea, de şi ea şi oa din mijlocul cuvintelor provin
în genere din e şi o intonat, însă nu toţi e şi o întonat se
prefac în ea şi oa. «Regula exactă ne-o dă Pumnul şi după
dînsul Mussafia: e întonat se preface în ea numai când în si­
laba următoare se află a, ă şi, mai rar, e; în celelalte casuri
remâne e, de şi este întonat; d. ex. vorbesc, vorbeşti, vor­
bească, obştescul, obsteasca. O întonat, dacă este urmat de a,
ă şi e se preface în oa, dar înainte de i şi u remâne o; de
ex. port, porţi, poartă, mortul, morţii, moartă, moarte. Aşa
dar e şi o, cu semnul accentului de întonare pus de-asupra, ar
putea să aibă numai atunci înţelesul diftongilor ea şi oa când
în adevăr orice e şi o întonaţi s'ar şi preface în ea şi oa. Dar
fiind-că, precum am vezut, nu este aşa, ci din contră e şi o,
deşi întonate, în jumătatea casurilor nu se prefac în ea şi oa,
însemnarea lor cu accentul întonării pentru a le arăta difton­
garea este lipsită de logică 2).»
Al patrulea şi cel mai puternic argument în contra aces­
tei notări (i şi o) credem că e următorul: diftongii ea şi oa
sînt din categoria diftongilor numiţi ascendenţi, în care adică
prima vocală e sernisonă ; prin urmare dintre cele două
vocale pronunţate într'o singură emisiune de voce, adică for­
rnând o singură silabă, cea mai plină e ultima, a. Ultima vo­
cală are deci o importanţă tot aşa de mare, ca şi vocala pri­
mitivă din care e desvoltată, ba mai mare chiar, de vreme
ce uneori absoarbe şi mistue în corpul seu vocala din care
s' a desvoltat (e sau o) remânend singură.
«Din veară, peană, peară, veargă, measă, afoară, etc.
Rornânul a făcut vară, pană, pară, vargă, masă, afară, etc.,
şi adese acolo unde a păstrat diftongul ea, l'a prefăcut în ia:
piatră, iapă, etc. (Legea fonetică, după Mussafia, este că ea
şi oa tind a se preface în a mai ales după labiale şi r, uneori sI după sibilante). Această pierdere a lui e din diftongul
ea şi prefacerea acestuia în simplul a este aşa de înrădăci­
nată în limbă, în cât unele cuvinte cu un e primitiv sînt apoi
variate în declinare, ca şi când ar fi avut un el primitiv. Pe
când d. e. în pluralul din pană, vară... ee reinfăţişază e şi
se zice pene, veri ... , în alte cuvinte analoage, nu se mai
înfăţişază nici atunci, ci el se schimbă în ă  ca un a primi­
tiv: ţară, ţări, pradă, prăzi. etc. 1).»
Prin urmare, singura notare raţionala a acestor diftongi
este aceea în care se represintă ambele lor sunete: ea şi oa.
4. Punctul de controversă cel mai important din orto­
grafia noastră e în privinţa sunetelor ." (ă) şi ,"" (î), pentru
care nu există litere corespunzetoare în alfabetul latin. Pe
când pentru cele-lalte sunete derivate ale limbii române (y 
 w, u) s'a fixat o ortografie unică, în privinţa acestor doue
a fost, de la începutul introducerii alfabetului latin pentru
scrierea limbii noastre şi continuă şi acum, o mare desbinare
şi nesiguranţă. In privinţa lui ." se pot recunoaşte, în confu­
siunea generală, două sisteme de notare.' unul etimologic-re.
strins: a însemna pe '"b. cu semnul v pus deasupra vocalei
din care se vede că a provenit în lăuntrul formelor flexio­
nare ale limbii române, coprinzend şi neologismele întroduse
in ea, de ex. ved (vedere), ţări (ţară) ; altul fonetic: a însemna
pe '"b. totdeauna cu o singură vocală modificată, anume cu
it: năd, ţări, etc. In privinţa lui  (î) avem aceleaşi deose­
biri, cu una mai mult: e divergenţă nu numai asupra modu­
lui notării lui î, ci şi asupra întrebării dacă trebue să mai
avem un semn special şi pentru el, sau să-l representăm prin
aceleaşi semne cu care însernnărn şi pe .". In ortografia sta­
bilită de d-nul Maiorescu, pe care au urmat-o şi «Convorbirile
literare>, pentru sunetul ,Yl. nu e admis un semn a parte, din
următoarele motive: a) că î este numai o nuanţă de pronun­
ţare a lui ă şi scrierea nu e chemată a exprima toate nuan­
ţele pronunţării ; b) că în unele dialecte române nici nu se
aude; mai ales pentru că nu are o valoare logică, nu e un sunet
esenţial pentru distingerea radicalelor şi a formelor flexionare.
D-nul Maiorescu însă adaogă:
«Tot deodată punem aci principiul pentru viitor: în
ziua în care î, sau unul din sonurile respinse acum din mar­
carea grafică, va câştiga importanţă logică în limba noastră,
adică va arăta deosebirea înţelesului mai multor radicale, sau
deosebirea flexionară a timpurilor, a persoanelor, a genului,
a numerilor sau a casurilor, în acea zi sonul cel nou a câşti­
gat rangul unui son logic şi trebue să aibă o literă a parte.»
Aşa dar, ca să fim îndreptăţiţi spre a introduce în scrie­
rea noastră, pentru sunetul î, un semn deosebit de al lui ă,
trebue: ori să înlăturăm primele trei motive aduse de d-nul
Maiorescu şi să contestăm valoarea celui de-al patrulea (prin­
cipiul intelectual sau logic al scrierei), ori să arătăm valoarea
lui î din punctul de vedere al acestui principiu, când ar fi,
dupe cum credem, temeinic.
Cum "Scrierea limbii române» a apărut de mult, cum
de atunci pînă astăzi s'au mai ocupat mulţi de fixarea orto­
grafiei noastre, lesne se înţelege că se va fi avut în vedere
argurnqntele d-lui Maiorescu, întru cât priveşte pe î, şi se va
fi cautat o soluţiune a cestiunei, ori în contra lor, ori în concor­
danţă cu ele.
In potriva primelor trei argumente s'au adus obiecţiuni
serioase de către Lambrior (v. «Convorbiri literare, XIV, p.
130-I40 şi 330 sq.); dar cum argumentele, în potriva căror
s' au adus acele obiecţii, nu sînt hotărîtoare în cestiune, e de
prisos să mai cităm şi ce li s'a obiectat; de aceea ne măr
ginim asupra celui de-al patrulea argument, care e şi cel de­
cisiv; vom arăta dar valoarea lui .y, din punctul lui de vedere,
adică vom arăta că sunetul." e un sunet logic, cu o impor­
tanţă şi o funcţiune gramaticală nu mai pre jos de a celor­
lalte sunete derivate (ă, ş, ţ), pentru care a fost admisă de
la început necesitatea unor semne grafice aparte. Asupra aces­
tui punct nu avem de cît să reproducem partea relativă din
«Manualul de ortografie română al el-lui Tiktin.
[80]
CÂTEVA OBSERVÂRI ASUPRA ORTOGRAFIEI
Diferenţa dintre sunetele ă şi î e singurul element de
distingere a înţelesului între următoarele cuvinte:
a
răni
a
rînî
dări
dtri
ver
vîr
reu
rîu
ţări
ţîri
părînd
pîrîlld
răzend
rîzend
răeătoare
rlsătoare
şi în flexiunea verbe lor a văra şi a vîrî:
vărărn : vîrîm
văram, vărai, etc. : vîram, vîrai, etc.
vărînd : vîrînd.
Sunetul i mai are funcţiunea gramaticală de a însemna
diferenţa formelor flexionare între ele, arătând deosebirea ele
numer, ori ele persoană, ori de moei, ori de timp. «Atît în
declinare, cât şi în conjugare vedem elestul de des alternânel
vocala î cu vocala i, în aşa mod, că în tema cutărei forme
flexionare se află î acolo unele în tema altei forme a aceluiaşi
cuvînt se află i. Aşa avem la singular: cuvînt, mormînt, vînă,
samantă, iar la plural: cuvinte, morminte, vine, seminţe; apoi
de o parte, vinz, să vînz, să vinză, ele alta, visi, vinde,
vindem, vindeţi. Această variare a vocalelor tematice nu con­
tribue mai puţin la distingerea formelor respective între ele
ele cît terrninaţiunile, care din capul locului erau însărcinate
cu această funcţiune; ba uneori ea se arată chiar mai eficace
de cît terminaţiunea; aşa forma vinzi, în con front cu vînz,
este de sigur mai bine marcată şi caracterisată ca persoana
a z-a singular prin i cel tematic, de cît prin 'î cel semison
care-i serveşte ele terminaţie, abia perceptibil în pronunţarea
obicinuită. Aicea dar sunetul î este un element logic în toată
puterea cuvîntului.»
< Vocala î mai are însă şi o altă funcţiune mult mai im-
[81]
CATEVA OBSERVĂRI ASUPRA ORTOGRAFiEI 
portarită în gramatica rornână : ea este semnul caracteristic
al unei conjugări întregi. Spre a pune în evidenţă acest fapt,
confrontăm aici doue verbe terminate în -î cu doue termi­
nate în -i.
a omorî
a
dormi
a
urî
a feri
omor
dorm
urasc
feresc
omori
dormi
urast
feresti
omoara
doarme
uraşte
fereşte
omorîm
dormim
urîm
ferim
omorîţi
dormiţi
urîţi
feriţi
omoara
dorm
urasc
feresc
Pres. subj. să omoare : să doarma
să urasca : să ferească
Imperativ
Participiu
omoara : dormi
omorît : dormit
uraşte : fereşte
urît : ferit
«Precum se vede din acest tablou, verbele în -î, au ter­
minaţiuni flexionare, foarte deosebite de acele ale verbelor
în -i, ceea ce vrea să zică că ele formează o conjugare a
parte, aşa precum şi conjugarea verbelor în -ea şi aceea a
verbelor în -e neaccentuat se consideră ca doue conjugări se­
parate, cu toate că ele difer între dînsele numai prin trei
forme: infinitivul presinte şi persoana I şi a II pl. (a vedea
vedem, vediti faţă cu a trece, trecem, treceţi).» 1)
Prin urmare sunetul î, avend o foarte mare importanţă
logică în gramatica limbii noastre, trebue notat şi notat deo­
sebit de ă.  Dar cum? De sigur că printr'o procedere analoaga
cu însemnarea luî ă, adică adăogând uneia ori unora din li·
terele destinate pentru celelalte vocale un semn diacritic care
să arate schimbarea valorii lor fonice. Care să fie acest
semn? Şi dacă e hotărît, admitem să notăm pe ,l). totdeauna cu
aceeaşi vocală modificată ori nu? Cum aceste întrebări nu se
pun acum pentru prima oară, una dintre ele a fost definitiv
resolvată, la cealaltă s'au propus doue soluţiuni deosebite, ca
şi în privinţa lui ă.
Semnul diacritic ce trebue să arate pe ,v. e deja indicat
şi chiar impus de usul aproape unanim al celor ce scriu ro­
mâneşte, aşa că ori-ce semn nou, ori-cît de justificat ar fi, nu
s'ar mai putea introduce în usul general de aici înnainte şi,
afară de asta, ar aduce o divergenţă nouă în locul înţelegerii
şi uniformităţii abia câştigate 1). Tot ce se poate discuta e
dacă trebue sa însemnărn pe ,v. cu o singură vocală modificată
totdeauna (şi în acest cas cărei din cele cinci litere ce repre­
sintă vocalele cura te să adăogărn acel semn diacritic pentru
marcarea lui ,1, ?), ori să-l însernnăm în fie-care cas cu vocala
curată ce corespunde cu ,y, în alte forme flexionare ale cu­
vîntului ori în alt cuvînt înrudit? - şi atunci în această din
urmă soluţiune, cu ce să-l însemnăm acolo unde nu mal co­
respunde cu nici o altă vocală?
Insă toate aceste întrebări pun din nou în discuţiune şi
pe .1\, aşa că resolvirea grafiei lui ,v. depinde de a lui .1\, sau
mai bine amîndouă sînt în discuţie în acelaşi timp şi ori-ce
conclusiune pentru însemnarea unuia din aceste doue sunete
atrage o conclusiune identică pentru celălalt. Insă nu acum
şi de noi se pun pentru prima oară aceste întrebări; aşa că
greutatea stă nu în a afla şi a introduce de acum înnainte
vre-o grafie nouă pentru ă şi î, ci în a hotărî care e cea mai
bună.
Am spus mai sus că se pot recunoaşte, întru cât pri­
veşte pe ă şi pe î, doue sisteme ortografice: unul fonetic,
altul etimologic(în marginile limbii române). Care din amîn­
două e preferabil? Unul are de partea lui motive logice şi
avantagiul simplicităţii; celălalt, motive psichologice şi forţa
unui us îndelungat şi mai general.
Unul zice: e logic ca să însemnărn acelaşi sunet tot­
deauna prin acelaşi semn; aceasta simplifică ortografia şi ne
scuteşte de truda de a ne gândi necontenit la o formă a cu­
vîntului, unde sa dăm de o vocală clară, pentru ca să ştim
cum să scrim vocala obscură ; vom însemna dar pe "h tot­
deauna cu ă şi pe ,y,. totdeauna cu î, ori-care ar fi vocala cu­
rată cu care corespund în alte forme flexionare ale aceluiaşi
cuvînt, ori ale altor cuvinte din acelaşi neam.
Altul respunde : Menirea caracteristică a scrierii este de
a exprima ideile prin arătarea raporturilor flexionare între
cuvinte; sunetele ă şi î sînt mai ales importante ca semne
de distingere a feluritelor forme flexionare; «de aci resultă
a priori că acea însemnare grafică a lor va fi cea mai bună,
care va exprima mai lămurit dependinţa lor flexionară de
sonurile primitive» (nu primitive ca origine etimologică din
limba latină ori din alte fase trecute ale lombii române, ci
-din alte forme contimporane, ale limbii române de azi.) Scrie­
rea cuvintelor trebue să fie mai limpede, dacă se poate, de
cât pronunţarea lor; fiindcă vorbirea se modulează şi se lă­
mureşte prin gest şi accent, iar scrierea, neavend la îndemână
aceste mijloace ale graiului, trebue să caute a înfăţişa prin
ea însăşi toate auxiliarele înţelegerii, acolo unde se poate. De
aceea sunetele '1;. şi .1\, unde sînt o modificare flexionară, e
bine să se scrie, cel dîntîi cu ă sau e, cel de al doilea cu
â, esau î, dupe cum sonul primitiv al flecţiunii româneşti
este a sau e pentru cel dîntîi, a, esau .i pentru cel de-al
doilea (fără nici o privire la origina etimologică); iar acolo
unde nu sînt o modificare flexionară, adică în acele cuvinte
care nu mai altă formă flexionară, ori alt cuvînt înrudit, în care să
fie o vocală clară, corespunz etoare cu unul din aceste sunete
obscure, acolo să se scrie totdeauna ă şi î. De exemplu:
lăudând, mer (mere), vezend (vedere), hotarand, pînă, smîn­
tînă, etc 1).
Obiecţiile mai însemnate ce se pot aduce acestui din
urmă fel de scriere a lui ă şi î sunt următoarele:
a) E foarte greu, ba încă e cu neputinţă să punem în
practică principiul de mai sus. Cu ce vocală modificată să
însernnăm pe ă ori pe î, când flexiunea ne oferă mai multe?
de pildă '1;. din v'l;.d corespunde şi cu a (să vază) şi cu e
(vede); să-l scrim văd ori ved, ori în arnindoue felurile? 1.\
din masută corespunde şi cu a (masă) şi cu e (mese); cum
e mai bine să-l scrim?
La aceasta s'ar putea respunde, că greutatea e înlătu­
rată, dacă luăm ca formă normativă, pentru verbe, infinitivul,
pentru substantive, pluralul (intru cît acestea sînt formele fle­
xionare care au păstrat mai bine trunchiul cuvintelor).
b) Cu acest fel de scriere, se poate naşte o idee greşită
despre fasele limbii şi despre transformarea sunetelor. Scriind
vezend, mergend, facem să se nască presumţiunea că acel î
a provenit dintr'un e, ceea ce e fals, căci niciodată î nu a
eşit dintr'un en fără să fie precedat de o labială (m, p, b,
o, f); întru cît priveşte aceste gerunzii, formele ca mergendo,
placendo, tacando s'au asimilat la conjugarea I şi s'a zis
mergando, placando, tacando , care apoi au devenit mergind,
plăcînd tăcînd, etc. 2).
« La alte cuvinte unde formele române ne îndreaptă toate
la e, istoria ne învaţă că sunetul originar era a, de ex. Ia
aper, cumper, sintbetă, cumpenă, etc., a căror vocală post­
tonică alternează în flexiune cu e, (aperi, cumperi, simbete,
cumpene), pe când etimele latine ne ofer a (abparo, coniparo
sabbatus, camp ana). Cum să urmăm aicî?» 1).
La această obiecţie se poate respunde : că obiecţia se
face în virtutea unei hipotese, nefiind demonstrat ştiintificeşte
că gerunziile celorlalte conjugări s'au asimilat cu cele de con­
jugarea I, şi în genere ne fiind nimic demonstrat riguros în pri­
vinţa faselor de modificare ale sunetelor din cuvintele româ­
neşti; şi mai ales că obiecţia nu-şi are locul, de vreme ce nimeni
< nu zice că scrierea lui ă şi a lui î să se facă după origina
etimologică a cuvintelor urmărită pînă în limba latină» ori
pînă în fase mai vechi ale limbii române; « aceasta ar în­
greuia în adever scrierea şi (argument hotărîtor) ar întroduce
în ea un element strem scopului ei, care e numai cea mai
grabnică şi lămurită însemnare a ideilor prin cuvinte» 2).
Scriind mergend, tecend, vezend, aper, cumper, etc. nu
vrem să reproducem vocala originală din care a provenit cea
obscură, ci însernnăm pe ă şi pe î cu vocala clară din alte
forme flexionare, pentru ca să se vadă imediat şi să se simtă
mai viu că ved şi vezend, de pildă, sînt forme ale aceluiaş
cuvînt vedere: încă o dată, principiul acestui fel de notare
nu e de ordine filologică, ci psichologică.
c) După acest principiu, se mai zice, sîntem siliţi să
scrim forme analoage cu semne deosebite, ceea ce e în ori­
ce cas ciudat; d. ex, mână îl scrim cu â pentru că avem în
limba noastră un cuvînt (neologic) în care corespunde cu
vocala clară a: manual; dar vorba miine trebue să o scrim
cu î, pentru că nu mai avem un alt cuvint înrudit cu acesta
în care să se vadă o altă vocală clară, de si aci vocala ori­
ginară e a (mane).
La această obiecţie se poate replica, că în toate limbile
sînt forme disparate, provenite din alte forme anterioare ana­
loage, şi asta nu împiedică înţelegerea; afară de asta, nu
sîntem ţinuţi în ortografie să ştim origina cuvintelor.
4) Dar obiecţia cea mai gravă pare' a fi următoarea: Ca
să poată cineva aplica riguros şi cu siguranţă principiul de
mai sus la fiecare cuvînt ce va scrie, trebue să cunoască şi
să aibă în minte atunci, nu numai toate celelalte cuvinte ale
limbii româneşti cu toate formele lor flexionare, dar şi toate
raporturile de înrudire dintre ele - lucru peste putinţă nu
numai marei majorităţi a celor ce scriu, dar chiar şi filolo­
gilor celor mai erudiţi 1).
Se poate respunde la aceasta, că nu e de nevoe să cu­
noşti toate cuvintele limbii româneşti, pentru a şti cum să
scrii pe ă ori pe î dintr'un cuvînt, ci numai pe cele înrudite,
ba încă nici pe acestea toate, ci unul singur e suficient de
cele mai multe ori; iar mica gândire şi tensiune de spirit ce
eşti silit să faci, pentru a-ţi aminti o altă formă flexionară a
cuvîntului, ori un alt cuvînt înrudit, e seva ce vine din rădă­
cină la ramură, nu e o «trudă», ci un folos real, căci te face
să petrunzi mai bine înţelesul cuvîntului ce vrei să scrii.
Pentru toate aceste cuvinte, coroborate şi de faptul
usului aproape general, care dictează în cestiuni de o des­
voltare organică, instinctivă, cum e în vorbirea şi scrierea unei
limbi, e bine, credem, să se păstreze acest din urmă princi­
piu în notarea lui ă şi a lui i. Negreşit, e posibil, e chiar
probabil, ca peste cîtva timp ortografia lui ă şi a lui î să se
simplifice în sensul fonetismului; poate va veni o vreme când
toţi vor scrie Romin; pină când însă aceasta nu e admis de
marea majoritate a celor ce scrim româneşte, vom continua
a scrie pe ă şi pe î după principiul etimologic (în marginile
limbii române) enunţat mai sus, principiu ce are şi sprijinul
dat ele argumente şi dreptul celui mai tare, elat ele un us
aproape obştesc.
S. Un alt punct, în privinţa căruia e eliverginţă de ortografie, este sentisotua vocalelor. Vocalele a, ă şi î nu sînt niciodată semisone, e, o şi u pot fi numai în diftongi, iar i
poate fi semison şi în diftongi şi singur între două consunante,
în cîteva cuvinte, şi la sfîrşitul cuvintelor, foarte des.
Să arătăm semisonia şi în scriere ori nu? Să o arătăm
totdeauna, ori numai în unele casuri?
Ar fi cu totul de prisos să insemnărn semisonia voca­
lelor când sînt în diftongi, căci esenţa diftongului nu e alta,
de cît pronunţarea a două vocale printr'o singură emisiune
de voce, adică într'o singură silabă, fără a fi contopite în­
tr'un singur sunet, ceea ce nu e cu putinţă, dacă una din
cele două vocale nu va fi sernisonă, adică pronunţată pe ju­
mătate. De altmintreli nimeni nu însemnează sernisonia voca­
lelor din diftongii iniţiali ori mediali (se scrie aproape de toţi
piatră şi nu pratră, roib şi nu rorb, ziua şi nu ziua, cuib şi
nu curb, etc). Numai pentru u şi i semisone din diftongii
finali se susţine şi se obicinueşte arătarea semisoniei prin
semnul obicinuit al scurtimei (�), pentru următoare!e cuvinte:
a) aşa e tradiţia literară de la secolul al XVII lea încoace­
ceea ce ar fi interesant poate pentru istoria grafiei limbii
noastre, dar cu totul fără importanţă pentru stabilirea orto­
grafiei, căci nu poate fi motiv serios acesta, de a se însemna
sernisonia vocalelor finale acum, pe cuvîntul că se însemna
altădată; b) numai aşa se pot distinge formele nearticulate
de cele articulate ale aceloraşi cuvinte, pronunţate popular: de
ex. bou (nearticulat) de bou (articulat), popular în loc de
boul; bol, de boi, popular pentm ooit ; copit (nearticulat) de
copii (articulat), popular pentru copn), etc. De cît, şi acest
argument e lesne de înlăturat: cei ce pot avea şi urma o
ortografie, trebue să scrie gramatical şi literar, prin urmare
să scrie articolul, când substantivul ori adjectivul e articulat şi
prin chiar acest fapt dispare putinţa confundării formelor ar­
ticulate cu cele nearticulate,
Aceleaşi cuvinte sînt şi pentru neînsernnarea semisoniei
în triftongi, ori unde se vor fi aflând; ele vreme ce esenţa
triftongului e să fie pronunţat într'o singură silabă, ceea ce
nu e cu putinţă de cît cu înjumătăţi rea a două dintre cele
trei vocale, e de prisos să mai însemnărn ceea ce e implicit
coprins în chiar firea triftongului; confundarea cu formele
nearticulate iarăşi nu se poate face, pentru cuvîntul ele mai
sus; când voiu vedea scris raiu nu pot să citesc ra-iu, căci
atunci e articulat şi trebue scris raiul.
Prin urmare în diftongi şi triftongi, ori unde vor fi aşe­
zaţi, semisonia uneia, respectiv a două, din vocale fiind chiar
ele esenţa lor, e de prisos să mai fie însemnată, de regulă;
ar fi raţional să se însemneze numai în acele vorbe, care mai
au omonime de care nu se disting, de cît prin diftongarea
vocalelor din corpul lor (ca de ex. în haznă, substantiv, spre
deosebire de haină, adjectiv; în uîer, porc nejugănit, spre
deosebire de uier, care îngrijeşte de vie) şi încă, chiar în vorbe
de acest fel, numai atunci când, fără marcarea semisoniei, nu
reese din context de care anume e vorba.
Rernâne numai i, care poate fi semison singur, sau în
mijlocul cuvintelor sau la sfîrşitul lor. In mijlocul cuvintelor
i între două consunante nu e scurt de cît în trei cuvinte:
uecinic (-ie); ac! trebue să fie însem­
nată semisonia lui, căci nu putem da nici o regulă pentru ea.
La urma cuvintelor i singur nu e totdeauna semison,
ba încă sînt forme flexionare ale aceluiaşi cuvînt şi omonime,
care nu se disting de cît prin diferenţa de cantitate a lui i:
slifert şi suferi, eşi şi eşi, boi şi a boi, orbi şi orbi, voi şi
voi, etc. Ca să le distingem, trebue ori să însemnăm pe i
final semison cu semnul scurtirnei (I) şi atunci i fără nici un
semn va arăta pe i plenison, ori să insernnărn cu accent grav
pe i final accentuat (i) şi atunci i final fără nici un semn va
arăta pe i scurt. Cum i final scurt e mult mai frequent de
cît i accentuat, e preferabilă cea din urmă soluţiune, care
simplifică foarte mult scrierea, scutinclu-ne de întrebuinţarea
foarte deasă a unui nou semn. Prin urmare regula e urmă­
toarea: i final fără nici un semn e totdeauna scurt, afară
numai ele casurile unde fisiologiceşte e peste putinţă de pro­
nunţat aşa (codri, socri, umbli, şi, fi, etc).
6) Toate vorbele compuse, în care elementele compo­
nente şi-au pierdut individualitatea lor, s'au topit unele intr'altele, formând o singură unitate logică şi gramaticală, e
logic să se scrie într'un singur cuvînt: primăvară, miazăzi,
Sîntălllărie, Sîmpietru, totdeauna, etc.
Acolo unde elementele componente formează o sintesă
logică, dar remîn distincte subt raportul gramatical, se deo­
sebesc în scris printr'o liniuţă: altă.dată, alte-dăţi, une-ori,
alte-ori, rare-ori,  etc.
7) Formele scurtate ale pronumelor se unesc printr'o
liniuţă cu vorba de care se lipsesc mi-am sis, dă-ini-l, adu-le,
l-am vezut.
8) Când se elidă o vocală se pune apostrof: m'am în­
tors, n'am uitat, ş'am fost. Ar fi greşit să se pue în aseme­
nea cazuri liniuţa ş-am, c-am .. , cum recomandă D-nul Tiktin),
pentru că liniuţa nu arată şi elisiunea unei vocale, ci numai
că vorbele unite trebuesc citite împreună ca şi un singur cu­
vînt, pe cîtă vreme apostroful mai indică, pe lîngă acest lucru,
si faptul că o vocală a fost eli dată, căci togrnai de aceea se
elidă vocala, ca să se citească împreună. Liniuţa nu implică
şi funcţiunea apostrofului, dar apostroful implică funcţiunea
liniuţei.
Dintre părţile nefixate ale ortografiei noastre, acestea
ne-au părut că sînt cele ce se impun a fi din nou discutate
?i definitiv resolvate, de se va putea. Ştim însă că, în cestiuni
ca cele de ortografie, din toate discuţiuniie si hotărîrile teo-
rice nu rernîn definitiv fixate, de cît cele admise de obsteasca
întrebuinţare: ultimul cuvînt îl are nu teoria cea mai bună,
ci practica cea mai întinsă; aceasta va hotărî.

Revista Le Serueur (bi-lunară) din Lausanne a publicat
în doue numere din Fevruarie-Martie un studiu asupra înve­
ţămîntului public în România de d. Melon, ataşat la legaţiu­
nea franceză din Bucureşti. Acest studiu este o repede ochire
asupra fazelor prin care a trecut învăţămîntul la noi de la
Regulamentul organic pînă în zilele noastre.
D. Paul Lehrnann, director al liceului din Stettin s'a
însărcinat a trata partea consacrată României în geografia
Europei (Lânderkunde von Europa) care este în curs de pu­
blicaţiune la editorul Freytag (Viena-Lipsea). D. Lehrnann a
publicat mai multe lucrări asupra regiunei carpatine din Tran­
silvania şi România în ziarul Societăţii de geografie din
Berlin şi cunoaşte limba română.
Revue socialiste din Paris (lunară) are în numerul din
Fevruarie 1893, un articol ele d. G. Diamandy, întitulat: Le
Diceptionisme dans la litterature reumaine.
Revue scimtijique în numerul seu de la 1 Aprilie r893
al 13-lea elin primul semestru - publică un articol de
Psihologie de d. Ed. Gruber din Iaşi, întitulat : L'audition
colonie et les phenomenes similaires. Experienţele citate acolo
sînt foarte interesante, consideraţiile generale însă sînt foarte
slabe şi ar fi putut lipsi, fără să vatăme studiului.
Zeitsclzrift flir internationales Privat- und Strafrecltt
din Erlangen (la Palm & Encke) conţine în volumul al III-lea
pe 1893, un studiu al d-lui George Flaişlen, preşedintele tri­
bunalului de Suceava, asupra afacerilor Zappa şi Bedmar.

Ediţia ilustrată a operelor lui Moltke, începută în Mai
1891 de editorii Mittler din Berlin, s'a terminat cu volumul
al 7-lea încă de la Noemvrie 1892. In volumul al doilea se
află reprodus studiul marelui strateg şi observator asupra
stărei politice şi sociale a Poloniei din 1832. Cunoscutele
«scrisori despre starea şi întîmplările din Turcia în anii 1835
pînă la 1839 >l, respândite în multe ediţii, traduse şi în tran­
tuzeşte, nu sînt coprinse în noua publicaţiune.
Cu prilejul acestei notiţe, traducern dintr' o scrisoare a
lui Moltke, datată Silistra, II Mai 1837, următoarele rînduri
relative la presentarea domnitorilor Ghica şi Sturdza înaintea
Sultanului Mahmud, pe care îl Însoţea Moltke în călătorie:
«Prinţii Ghica şi Sturdza din Valachia şi Moldova sînt
aici pentru a complimenta pe stăpânul lor. Eram curios să
ved primirea ce li se face; - nu era tocmai măgulitoare; ca
la 2 ceasuri au aşteptat aceşti serni-suverani în arşiţa soarelui
pînă când a sosit Sultanul, a descălicat înaintea cortului şi
şi-a făcut toaleta. Sultanul a primit pe cei doi vasali sezând
pe perine de catifea subt un baldachint; prinţii, urmaţi de
boerii lor, s'au apropiat cu braţele încrucişate pe piept, s'au
aruncat în genunchi şi au sărutat poala hainei Sultanului, care
s'a îndurat să primească de la ei zece mii de galbeni; dar
astăzi au primit şi ei ca cinste blănuri, tabatiere şi şaluri şi
vor mai avea acum la întoarcere plăcerea să stea zece zile
în carantină la graniţa Principatelor lor. »
Nu e reu să comparăm situaţia internaţională a Româ­
niei de acum 56 de ani cu cea de astăzi.
In acelaşi volum, în scrisoarea lui Moltke de la 3 Noem­
vrie 1837 din Vama, se află notiţe despre Dobrogea şi des­
pre monumentul de la Adam-Klissi.
*
In Journal du droit international privi et de la Fu­
risprudence comparee (Paris) - Anul al 19, 1892, No. II şi 12,
este un articol de d. T. G. Djuvara, (secretar general al
Ministerului de Externe), asupra condiţiunii streinilor în
România.
Deutsche Eeuue (Berlin), are în numerile din Ianuarie
Fevruarie şi Martie 1893, al 12, 13 şi 14·1ea articol, intitulat
« Aus dem Leben Kănig Karls von Rumănien.

Kapitee IV. Abschnitt III.
1. Wucher und Schmarotzertum. 2. Gewerbliches Schma­
rotzertum und allerlei Wucher. 3. Korruption.
Semnalăm publicarea recentă la editorul I. Bataille et
C-ie din Paris a unui Traiti d'anatomie humaine, sub direc­
ţiunea Doctorului P. Poirier, de un grup de profesori din
care face parte si Doctorul român Toma Ionescu.

In anul acesta s'a înfiinţat in Franţa o revistă nouă de
filosofie « Revue de metaphysique et de morale» şi una Revue«
internationale de sociologie, consacrată, cum arată titlul seu,
ştiinţelor sociale.
Cea d'întîi e înfiinţată de un grup de tineri cu scopul,
cum zic în întroducerea din primul nurner , de a chema din
nou atenţiunea asupra teoriilor generale ale cugetării şi ale
acţiunii şi voeşte: nu a urma mişcarea ideilor, ci să încerce
a imprima acesteia o direcţiune.
Ea face observaţiunea că filosofii nu se citesc între ei
şi citând cuvintele lui Descartes, din Discours de la Methode,
că «n'a observat niciodată cum că prin mijlocul discuţiunilor
care se fac prin şcoli s'ar fi descoperit vreun adever care
mai nainte nu se ştia» sau că adversarii să se fi convins unul
pe altul, cu toate acestea crede că discuţiunile sunt bune­
faţă de ai treilea, şi ruga pe toţi ce ar avea obiecţiuni
să-i prezinte, să lase Însemnările lor la librarul lui, care i le
va da ca să le studieze. Tot aşa roagă şi ei pe cititorii lor
să trimeaţă da librar» părerile lor cât se poate mai tare mo­
tivate, mai cu seamă asupra publicaţiunelor filosofice, pe mc­
sură ce apar.
De când a încetat a apare la « Critique philosophique » a
D-Ior Renouvier şi PilIon, înfiinţată dupe resboiul de la 1870,
mai mult cu scopul de a expune teza caracteristică a siste­
mului lor numit neo-criticismul, teză care este edificarea unei
morale du deuoir pe temeiul fenornenismului, Francia rernă­
sese cu un bun dar singur organ, consacrat exclusiv filosofiei,
La Revue philosophique.
Noua publicaţiune poate deci, dacă va fi bine condusă,
[94]
94 REVISTA PUBLICATIUNILOR
să-şi creeze un cerc cât de mare de acţiune. Studiile care
le-a publicat pînă acum sînt cele mai multe din domeniul
filosofiei matematice.
Revue internationale de sociologie, apare sub direcţiunea
D-Iui R. Worms. Din articolele ce le conţine trebue să men­
ţionăm unul de John Lubbock despre rolul social al înveţă­
mîntului popular, altul de Fernand Faure despre înveţărnîntul
sociologiei în Francia, care acolo se face în facultăţile de
drept şi un al treilea, din care avem numai începutul (în
No. 2), prin care d. G. Tarde caută a ridica monadele lui
Leibnitz şi a aşeza sociologia pe această concepţiune.

Cărţi apărute de curînd şi trimise directiunii

V. A. Urccuia. Desbaterile proiectului de lege al scoalelor profesionale, Dis­
curs rostit in Senat in 19 şi 20 Martie 1893. J bros. Bucuresti 1893.
Alexandru Badulescu. Administraţia Căilor ferate române si accidentele pe
1892. 1 mică broş. Bucureşti 1892.
Chemadie, episcop al Eparhiei Argeşului, către prea cucernicii protoerei, In-
veţătura despre pace. 1 bros Bucureşti 1893.
Ilie Igel . Melancolie, versuri. 1 vol, Bucureşti 1893.
Dumitru Constantin Olăszcscn, Teatru. 1 vol, Bucureşti 1893.
Teodor T. Rurada. O călătorie în satele moldoveneşti din gubernia Cherson
1 broş. Iaşi 1893.
1. Monlia. Altera pars. Răspuns la critica publicată de D.lonnescu-Gion (Ex­
tras din Convorbiri Literare din Noembre şi Decernbre 1892). Bucu­
reşti 1892.

CONVORBIRI LITERALE
NO.2.
Bucureşti, 1 Iuniu 1893.
Anul XXVII.
CULCATE'S ROMĂNIŢE
Uşor se mişcă tinera fecioară,
Purtandu-şi trupul drept ca o făclie;
Cu amforele vine ele la vie
Şi vinele must, ca 'n vremi de-odinioară.
Copilă albă, vina ta să fie
De te-o 'ntilnt Polibus bunăoară:
Cum mânile-ti sunt prinse de ulcioare
O să-ţi sărute benghiul din bărbie.
Dar ea zimbeste. Colţurile gurei
S'ascund hotiş în ginga"e gropiţe.
Iar ochii vineţi iau coloarea murei
Şi iatăl el, încununat de viţe,
Cii i sare '11 drum Pe pajistea pădurii,
In urma lor, culcates rornănite

POVESTEA VULPII
EPOPEE EROI-COMICĂ
Dedicată D-Iui IACOB NEGRUZZI
CÂNTUL AL DOILEA
ARGUMENT
Neliniştea din bestiopolis. - Reflexiuni importante asupra trecutului
politic al lUi Jîgoranu. - Sisteme constituţionale cu sau fără admiterea femeilor
la tron. - Principiul monarchic cu conscquentele lui. - Pornirea animalelor
pentru capitală. - Alte reflexiuni importante asupra stării sociale din timpul
acela. - Popas.
Iar a doua-zi 'n cetate
Era tulburare mare. Spiritele ' ntărîtate
De-acea veste respîndită prin dulăi şi prin căţei
Ce, crescând din gură 'n gură, după obiceiul ei,
Prin suburbii "i prin sate, prin meleaguri şi prin ţări
A luat însemnătatea unei prea mari întîmplări.
[99]
POVESTEA VULPE
Jigoranu, ce fusese sfetnic mare altădată,
Căpetenie aleasă, astăzi dat în judecată! ...
El!. .. recunoscut de lume cel mai fin, cel mai isteţ,
Animalul cel mai ager, minte plină de poveţi;
El, faimos prin a lui planuri, circonspect, ingenios,
Răbdător, prudent şi taimc, pururea laborios,
Bestie cu domiciliu, cu moravuri, bun părinte,
Punând tact ales în toate şi în fapte, şi 'n cuvinte,
EI, care-a lucrat cu unii din precara anarhie
Şi republică să facă o solidă monarhie
Printre bestii, şi pe toate să le-adune în sfirsit,
Cu un domn a-tot-puternic, subt un sceptru strălucit
Şi o constituţiune !. .. Jîgoranu, mai mult încă,
Prevezuse moştenirea, ş' în gîndirea sa adîncă,
Ridică acest principiu la respectul cel mai sfint,
Făr' -de care, zicea dînsul, nu e pace pe pămînt,
Nici progres, nici rînduială, demnitate, avuţie.
Idealul, zicea dînsul, este într' o monarhie,
Monarhie temperată, cu asezămînt înscris,
Şi miniştri responsabili, iată care-i al meu vis ! ...
Chiar şi oamenii pe lume pretutindeni rau admis.
Dar, ziceau pe-atuncea unii - şi nu lără de terneiu,
Ce se 'ntîmplă, dacă tronul se va da unei femei
Ca la oameni ? ... sau în cazuri ce adese s'au vezut
Că prin drept de moştenire, vine un nepriceput ? ...
Sau un trîndav, sau un jacaş, un tiran se va afla
Cu Istoria în mână, ce se poate întîmpla? ..
Jîgoranu, la aceste argumente, gînditor,
Comparcndu-le pe toate, respunc1ea triumfător:
Nu ve aninaţi ele oameni, de principii ve ţineţi ! ...
Legea şi stabilitatea! Iată bunul ce-l aveţi ! ...
Căci principiul monarhiei aşa e făcut să fie:
Nu se ţine 'n samă moartea, nici a regelui prostie!
Tatăl moare, fiul vine, şi principiul stă 'n picere,
Se serbează tot-odată şi prohod şi înviere!
Cît pentru împrejurarea părţii celei femeeşti,
Nu se 'ndeasă azi femeea tot spre cele bărbăteşti?
Jigoranu cu-aste daruri şi cu aste calităţi,
Cuib era şi el ele patimi şi de multe reutăţi:
De-o sgircenie nespusă, lacom, sperjur, ipocrit,
Supuind orice mijloace scopului de împlinit,
Linguşire şi corupţii, totul întrebuinţa,
Dar ştia pînă la culme arta de a guverna;
El vorbea, ca să-şi ascundă tocmai cea ce gîndea.
Ademenitor şi vesel, el pe bestii conducea,
Cu o mână delicată şi nespuse ghibacii,
Fără să se simtă jugul, cruelei sale tiranii ...
Cine-ar fi crezut vre-odată ? .. Cui i-ar f trecut prin gînd!..
El s'ajungă 'n aşa stare ca un intrigant ele rînei ! .
EI, luat acum pe urmă ! ... duşmănii, persecutat ! .
Să se lase a fi praela unei intrigi ele palat!. ..
EI, un diplomat ele frunte - creael' o cine va putea
Astăzi elat în judecată ! .. _ Şi ele cine? .. Vom vedea!. ..
De un lup prăelalnic, crîncen, apoplectic, vehement,
Grosolan şi hoţ ele codru, făr' o um bră ele talent,
Ce n' ar trebui să iee în afaceri nici o parte,
Vagabond şi reu la suflet, un neştiutor de carte,
Şi al cărui singur merit, înţeles şi judecată,
Stă în gîtul seu cel ţeapăn, şi 'n mânia sa turbată!
Negreşit că Jîgoranu, foarte popular atunce
Cînd putea să 'rnpartă slujbe şi favoruri să arunce,
Cînd era neînsemnată ceata împotrivitoare,
Nemulţămitori de-aceia ce ved pete chiar în soare,
Paraponisiţi de gloată, paraponisiti de soiu,
Bîzîind pe la bugete ca albinele la roiu,
El, atunci a-tot-puternic înnăuntru 's' în afară,
Avea astăzi mii de duşmani printre fel de fel de fiare,
Mai ales printre acelea ce fusese la 'nceput
Candidaţi la tron ... tot bestii de-un periculos trecut,
Cornoraţii, urechiaţii, fonfii, proştii şi tîmpiţii,
Şi colţaţii şi botoşii şi la unghii ascuţiţii,
Pin' şi porcii, ce au voturi la comună şi la stat,
Pe mistreţul păduratic îl aveau de candidat.
Cine nu era pe listă ?.. pin' şi şoarecii cei mici
Sprijineau candidatura rozătorilor pitici,
Radicali numiţi de dinşii, cari rod la rădăcină,
Rod şi ziua, rod şi noaptea, căutând mereu pricină,
Şi cu toate că pe lume fără muncă se hrănesc,
De motanii de la cârmă ne'ncetat se jeluesc.
O! aduceţi-ve-aminte ele-acei timp ele elesperat,
Cu cît sbucium Jîgoranu zi şi noapte s'a luptat,
Să nu pice diaderna, cu al linxulu: concurs,
Pe o titvă de momiţă sau pe-a stupidului urs.
Mai ales cu argumente momiţoiul susţinea,
Cum-că tronul şi coroana numai lui se cuvenea,
Fiind înrudit cu omul, de-o inteligenţă rară,
Şi considerat întîiul pe-a creaţiunii scară.
Aţi uitat acum, de sigur, neastimperul cel mare,
Grija şi emoţiunea respîndită 'n adunare,
Cînd alegerea aceasta, gravă, unică ele tot,
Prin cereasca îngrijire a scăpat numai c'un vot;
Şi cînd leopardul mîndru, de pe Atlas a strigat,
Anunţând urbi et orbi: Leul este lmperat ! ...
Atunci se ivi monarchul, iar condurul dintre nori
Peste lumea 'n aşteptare, răcni falnic de trei ori ! ...
Acum trîmbiţele sună, stafetarii au pornit,
Prin întinsa 'rnpărăţie la Apus, la Resărit,
Miază-zi şi Miază-noapte. Pin' sub bolţile cereşti
Se aud strigând În spaţiu crainicii împerateşti ;
Şi de la un pol la altul, pe pămînt şi peste mări,
S'a simţit învălmăsagul unei groasnice mişcări;
Şi fiinţele ascunse, şi toţi monstrii de pe lume,
Tot ce-i viu, tot ce se mişcă, cu un nume, făr' ele nume,
Bestiile de valoare, bestiile de nimică,
De la tigru pîn' la broască, ele la taur la furnică,
Pînă şi ermafrodiţii, cumularzi făr' de ruşine,
Care, după cum se ştie, nici o treabă n' o fac bine,
Iată vin de prin meleaguri, ele prin codri, de prin stinci,
De pe măgurile 'nnalte, ele prin văile adînci, de prin peşteri, ele prin mlaştini, feodalii cei bătrîni,
Pahiderrnii ele tot soiul, tîrîtoarele jivini,
Toţi pornesc după poruncă, şi cu toţii în acord,
Crocoelilii şi şacalii şi rîtanii ele la Nord,
Elefantul şi cămila, iscusitele cocoare,
A reginei Aurore falnicele sburătoare,
Iată vin ele pe la tirguri, elin comunele rurale,
Dihorii şi nevăstuica, cîrtiţele comunale,
Coana Chiftiriţa, ţîncii şi tăunul ele la boi,
Hemesitele cotarle, astăzi pristavi peste oi,
Lipitoarele băloase, ce au gura dedesubt,
Cari crapă ele grăsimea sîngelui care l'au supt.
Iară boul, fire 'nceată, lîng' un sipot se opreşte,
Bea, apucă-un fir ele iarbă, şi gîndeşte, tot gîndeşte,
Rumegând; apoi se 'ntoarce către asin pe cărare:
Auzit-ai, mă re frate, ce posnaşă întîmplare ? ...
Pentru uneltiri vielene, vulpe a-i dată 'n judecată?!..
Lupul- cine-ar fi crezut' o să se 'ntîmple vre-odată­
Vine singur de-o pîrăşte Leului, duşmanul seu ..
Ce mai zici de vestea asta, asine, vecinul meu!
Corb la corb să-şi scoată ochii; ş'apoi doar şi neamuri sînt,
Şi bucatele 'npreună ei le 'rnpart pe-acest pămînt;
Şi tot ei aşază cisla, şi tot ei ne cîrmuesc,
Azi, prieteni, se sărută, mîne, duşmani, se srădesc !
- Ce te mai gîndeşti la asta, asinul atunci îi zice,
Vre-o dihanie 'ntre dînşii, poxia vreunei elice,
Cine ştie ce-i la mijloc! Şi-apoi, chiar de-ar fi asa,
Jîgoreanu crezi că este bestie de-a se lăsa?
- Ce ne-a scos atunci degeaba, de la treabă ne-a luat?
Imi aram şi eu ogorul, aveam lemne de cărat,
Zice boul, cînd acuma să mai ari, să boronesti ?
Şi cu ce la visterie dajeliile să-ţi plăteşti?
Să te poarte-aşa pe lume toată ziua pînă 'n sară
Şi aceasta cînel, fîrtate? tocma 'n timp ele primăvară!..
Să te iee ele la muncă - ca pe-un trîntor fără spor-­
Ce-avem noi cu dînşii, frate, si cu certurile lor ? ..
Ei le fac, şi noi le tragem.
- Aşa'i juriul, amice,
Care judecă azi crima ca 'n republicele-antice!
Nu mai e monarhul astăzi, un autocrat barbar,
El să judece, să taie, ci verdictul popular.
Nepotism, hatîr, răgele, mita chiar, au încetat.
Alte legi, alte moravuri; toate 'n secol s'au schimbat!
- Dacă este aşa, frate, zice boul dând din cap,
Drept să-ţi spun, aceste lucruri bine 'n mintea mea nu 'ncap.
Cum se face dar atunce, că de cîte ori e dată
Judecăţii, vulpea ese totdeauna fără pată?
- E adevărat acuma că în juriu nu s'aleg
Cei mai buni, mai cu ştiinţă, bestii care înţeleg.
Mai influenţează încă oratorii advocaţi
Prin subtilităţi o mie, care 'ncurcă pe juraţi,
Vite ele adunătură şi luate din grămadă,
Forrnaliste, îngîmfate, le auzi răcend paradă
De onoare şi de drepturi, de ştiinţa ce n'o au.
Cîţi n'am auzit dintrînşii cari aşa se lăudau!
Şi ţi-o spun acum în taină: mulţi din ei fusese-odată
Tot pentru aceste crime înşi-şi daţi în judecată;
Dar ti-o spun în conştiinţă, că pe drept învinuite,
Achitaţi fiind atuncia, azi le place să achite.
Ţi-oiu mai spune încă, frate, că 'n procese de-aşa fire
Au din simpatic mare, au din mare învrăjbire,
Intrigile, ingerinţa, patima pin' la scandal,
Interesul, lăcomia, joacă rolul principal.
]igoranul, de exemplu, cît a fost el la putere,
Şi-a făcut partidă mare, ş'o partidă cu avere:
De la primăria noastră pin' la curtea cea mai naltă,
Prin instanţii, prin ocoale, pretutindeni, nu vezi altă,
Fie tîrgul, fie ţara, fie satul ori-şi-cui
Şi de la un pol la altul, decît bestii ele-ale lui.
Cred c'ai înţeles acuma şi cred că-mi vei acorda
Că un animal ca dînsul nu se poate spînzura
Aşa lesne ca un altul, şi-aşa 'n grabă, cel puţin.
- Foarte bine, zice boul, iaca zic şi eu amin!
Poate ca să ai dreptate, te rog nu te supera,
Fii cu mine ca la ţară şi vorbeşte-mi mai apla,
Căci cuvintele aceste, ce în vorbă le-ai ales,
Multe le-ai luat elin carte si eu bechiu n'am înţeles.
Aţi schimbat cu totul limba, toate le-aţi schimonosit.
Dumneata, ştii foarte bine, eu prin şcoli n'am chirotit ! ...
Viţeluşii noştri poate vor mai şti niţică carte,
Bar la muncă ele pe-acuma noi ele ei nu avem parte.
Cum învaţă câte-o buchie, prin oraşe iute fug.
Unele să mai prinzi vreunul la cosit sau pe la plug!
Toţi se fac cinovnici, piseri, consoleri la primărie,
Cum le ziceţi dumneavoastră, iară la gospodărie
Remînern tot noi, betrînii.
- Aşa-i bine, aşa-i bine!
Ia să'ţi spun acuma frate, ce s'a întîmplat cu mine,
Zice asinul în grabă: Ştii c'am fost argat la leu,
Nu era pe-atuncea încă împărat stăpînul meu.
Am trecut apoi prin şcoală şi diploma mi-am luat,
Cursurile cele nalte pe ele rost le-am invţeat,
Dacă nu venea reforma si cu ea Egalitate,
Azi hîrdăile cu apă încă le-aş purta pe spate.
Mare lucru e 'ntr 'o ţară o asemenea schimbare! ..
Ei! din sacagiu, nu-i gluma, să te vezi ele-odată 'n stare
Să ocupi o funcţiune! şi să fii ceva în stat!
Eri tocmit argat cu ziua, azi primar şi deputat !...
Cîţi n'am cunoscut dintr'însii cari-au fost argaţi la boi:
Eri lingăii ele prin curte, azi stăpînii peste noi ! ...
- Partea ce-aţi făcut în lume, nu cred toc mni că-i frăţească:
Unii să mănînce numai, alţii numai să muncească!
-- Lumea are a ei lege si a ei filosofie;
Strîmbe, drepte, sau fatale, vai ele cel ce nu le ştie !. ..
Şi nu ştie mai cu samă, din prilejuri fugătoare,
Fără preget să-şi culeagă şi foloase viitoare.
Cu dreptate si sfială ;;i cu Dumnezeu în sîn,
N'ajungi la nimic în lume, poţi fi sigur pe deplin!
- Ba prin muncă ;;i prin merit să te 'nnalţi cît vei putea,
Dar s'ajung cu-aşa mijloace, drept să-ţi spun, nu mi-ar plăcea.
[105]
POVESTEA VULPII
Cinstea-i cinste totdeauna, ca-l fi ve chiu sau că-i fi nou.
- Nu 'n zadar îţi zice lumea că eşti minte cap de bou.
- Dar ... priveşte ! ... noaptea vine, luna ese pe colnice;
Crainicii au stat din gură; dac' am remânea aice ! ..
Ved lumini în depărtare, si vîrtejuri lungi de fum,
Vreurn sat ... vreo poiană mai avem o zi de drum !

LA ISTORIA ŞCOALELOR DIN OLTENIA
II. Clădirea şcoalei naţionale din Rimnicu-
Vâlcii (1833-1838).

Intr'un articol precedent 1) am reprodus mai multe. acte dintre
anii 1815 - 1825 atingetoare de istoria şcoalelor din Oltenia
şi în special din Vâlcea; astăzi îmi propun a continua acest
studiu în urma aplicării « Regulamentului Organic» în ţară.
Se ştie că prin acest aşezămînt s'a înfiinţat cîte o scoală
primară, du pe metoelul lancastric, în fie-care reşedintă de judeţ.
Profesorul era plătit de stat, dar localul şi locuinţa profeso­
rului erau în sarcina magistratului fiecărui oraş. După pres­
cripţiile Regulamentului Organic, fiecare şcoală primară era
împărţită în patru clase, cu cîte doi profesori, unul cu 200 de
lei pe lună pentru clasele I şi a II-a, şi altul plătit cu 250 de
lei pe lună pentru celelalte doue clase; iar pentru oamenii de
slujbă şi alte cheltueli mărunte se plătea 120 ele lei pe lună; astfel
că o şcoală primară costa pe stat 6840 ele lei pe an (aproape
2500 de lei noi). Afară de aceştia, mai era un revizor pentru
şco alele din judeţe plătit cu 400 ele lei pe lună (aproape 150 ele
lei noi). Cu toate acestea, la 'nceput era un singur profesor si
probabil numai doue clase; cel puţin asa găsim şcoala elin
oraşul Râmnicu-Vâlcii.

Oraşul neavend o clădire specială, se închirie, pentru
coală şi locuinţa profesorului, o casă particulară de către ma­
gistrat prin contribuţia orăsenilor ; dar de la început se vezu
că nu se putea merge mult timp aşa; casa închiriată era im­
proprie pentru şcoală şi, ce este mai mult, proprietarul casei,
un oarecare Ghiţă Vlădescu, urca pe tot anul pretenţiile sale,
vrend să silească astfel pe magistrat a-i cumpăra clădirea şi,
în cele din urmă, goni din casă pe profesor, care părăsi ora­
şul şi prin urmare şcoala se închise. De aci reclamaţii la Vodă,
reclamaţii la Vornicie şi la Eforia şcoalelor din Bucureşti.
Atunci se luă de către orăşeni o resoluţie virilă, aceea
adică de a clădi o zidire proprie pentru şcoala naţională;
la aceasta nu puţin se vede a fi contribuit revizorul şcolar
după acele vremuri, un M. Nicorescu din Moldova; dar adu­
cerea la îndeplinire a unei asemenea hotărîri era plină ele di­
ficultăţi. După planul model dat ele cinstita Eforie a scoalelor,
clădirea ar fi costat aproximativ vre-o 23,000 ele lei (vre-o 8,500
1. n.) şi pe atunci o asemenea sumă era greu de adunat prin
contribuţiuni benevole de la cetăţeni; căci statul da numai
planul şcoalei, elar bani nu; de aceea şi vedem că zidirea a
ţinut cinci ani! quantum mutatus ab illo! Este interesant a
vedea luptele şi silinţele ce-şi dau bieţii V âlceni pentru a avea
o şcoală; şi din actele ce publicăm mai la vale, constatăm
cu mulţumire că cu toţii, ele la vlădică pînă la opincă, au
contribuit pentru zidirea şcoalei, care, terminată la 1838, ser­
veşte şi astăzi, după trecere de peste 50 de ani, de şcoală
publică.
Iată acum, după actele ce publicăm, istoricul clădirii
şcoalei elin Rîmnic.
In anul 1833, după iniţiativa luată de doi orăşeni frun­
taşi: Stolnicul Ioan Lahovari 1) si d. Borănescu 2), se deschide
o listă de subscripţie printre orăşeni (No.l), la care contribue
si parte din Egumenii mănăstirilor elin Vâlcea, listă care în pu­
ţine zile se urcă la suma de 14,235 de lei 60 de bani, parte în numerar, parte în materialuri în natură, precum cărămizi, var,
şindrilă, etc.
Revisorul şcolar care se afla tocmai în Vâlcea, mulţu­
meşte formal celor doi boeri cari au luat iniţiativa subscrip­
ţiei, şi raportează Eforiei şcoalelor din Bucureşti (No. II). In
privinţa acestui revisor, M. Nicorescu, se vede a fi din
Moldova, după arătarea d-lui Colson 1); poate un ascendent
al d-lui Nicorescu, deputatul Bârladului.
La 1835, orăsenii din Rîmnic se plîng către deputatul
judeţului (No. IV), că, din pricina d-Iui Ghiţă Vlădescu, pro­
prietarul caselor şcoalei, şcoala este închisă de 40 de zile, iar
profesorul, isgonit din casă, a părăsit oraşul, rugând pe stol­
nicul Ioan Lahovari, ca un deputat al judeţului şi Imn pa­
triot ce este, să intervie unde se cuvine, spre a se pune capet
acestor neorîndueli şi a se redeschide şcoala din nou; totdeo­
dată Eforia şcoalelor naţionale din Bucuresci, compusă din
Alexandru Filipescu, Ştefan Bălăceanu şi Barbu Ştirbei, prin­
tr' o adresă către comitetul de inspecţie al şcoalei din Rimnicu­
Vâlcei (N o. V), amerinţă pe cetăţeni că dacă nu se vor sfîrşi
aceste neorindueli, va da ordin a se închide şcoala, iar pe
profesor îl va muta în alt oraş, unde se va preţuî mai bine
a sa ostenitoa re slujbă.
Şi marea vornicie nu re mîne indiferentă, ci cu ordinul
N o. 126 din 8 fevruarie 1835 (No. VI), orindueşte pe stol­
nicul Lahovari ca împreună cu ocîrmuitorul judeţului să cer­
ceteze cu dinadinsul şi amindoi împreună să raportuiască
dreptul a deuă», ca să se poată face ctcuiincioasa punere la
cale asupra vinovatului».
Urmează o lungă corespondenţă între departamentul tre­
bilor din lăuntru şi stolnicul Lahovari, deputatul judeţului, din
care reese, că magistratul după acea vreme, fără a se mai
chibzui cu orăşenii prenumeranţi, fără a aştepta planul clădirii
de la cinstita Eforie a scoalelor, şi înnainte ele a se fi incasat
toţi banii subscrişi, a si început zidirea; clar neprevederea magistratului şi-a dat resultatul inevitabil: locusorul pe care
care s'a început clădirea scoalei fiind insuficient, magistratul
a fost silit a cumpăra alături un alt loc cu 5000 de lei; zidirea
ajungend pînă la grinzi numai, s'a vezut că tot capitalul adu­
nat se cheltuise şi mai era nevoe de vre-o alţi 8,500 de lei
spre a se putea termina lucrarea începută, încît dorinţa atit
ele vie a orăsenilor de a avea o zidire proprie pentru şcoala
naţională, era zădărnicită prin nechibzuinţa magistratului.
Atunci vechiul magistrat al oraşului a fost Înlocuit cu
altul si prin noi jertfe din partea cetăţenilor, s'a adunat şi
suma ce lipsea şi în fine, în anul 1838, s'a terminat clădirea
şcoalei naţionale din Rîmnicul-Vîlcii, care există şi astăzi.
Bucuresti, 26 Octomvrie 1892.
GEORGE IOAN LAHOVARL

100 Arch. Nictarie Cozi anul.
500 Arch. Gavriil Bistriţeanu, în 50,000 şindrilă
prăstilă.
140 Arch. Nifon de la Episcopia locală, în 10,000
şindrilă socotită pe lei 14, adusă aici.
100 Macarie Sărăcinescu.
157 20 Stariţa Platonida, Monăstirea de un lemn.
157 20 Elisaveta, starita skitului Surpatele,
63 kir David Păun.
Prenumeranţi în niateriaiuri
400 D. Barbu Pleşoianu, osebit cu 10,000 oca var
nestins.
200 D. Costache şi Nicu Vlădescu, in 10,000
oca var stins.
280 130 D. Constandin Dada, în 125 scânduri.
40 kir Radu Kirovici, în 10,000 cue prăstilă.
150 D. Theodor Clinovescu, în 10,000 cărămizi.
50 Theohari cu 25 scânduri.
Prenumeranţi iar în bani.

II. Domnului domn stolnicu Lahovari, prezident
al Tribunalului şi deputat.
Domnule prezidentule!
Cu fierbinte mulţămire am primit scrisoarea domniei-tale
şi a domnului Borănescu, prin care spre zidirea scoalei ele aici
cu o dragoste patriotică aţi binevoit a hărăzi, unul lei una
mie, iar altul lei trei sute douăzeci. Acest patriotism şi iubire
de fericirea neamului românesc, pe cât ve face domniilor
voastre cinste şi merită toată recunoştinta patrioţilor orăşeni,
întocmai asemenea îşi va afla şi cuviincioasa preţuire înaintea
stăpînirii şi a cinstitei Eforii, cărora cît mai curînd a-l face
cunoscut, voiu avea drept una dintre cele mai mari detorinţe
ale mele.
(semnat) M. Nicorescu 1)
Revizorul şcoalelor de prin judeţe.
în Rimnicu-Vâlcii, In 5 Iunie, 1833.

III. Sfatul oraşului Rimnicului- Vălcii.
Anul 1834, luna Aprilie 11. No. 95.
Crnstitulu» D. D. stolnicu Ioan Lahovari.

Trebuinţa cerând ca acest magistrat să îngrijească mai
din vreme şi pentru clădirea începerii scoalei publice ce este
a se face elin nou într' acest oraş, elin partea tutulor celor ce
au binevoit a le rcmînea pe viitorimea cursului anilor lauda
ca şi un monument şi vezut a pururea; cu cinste se propune
dumneavoastră aceasta, rugându-te ca cu aceeaşi ambiţie cu care
te-ai arătat Între ceilalţi cinstiţi Domni Domni prenumerători
adunaţi în privinţa şcoalei publice la 5 Iunie leat 1833, pen­
tru săvîrşirea acestei încăperi, să bine-voesti şi acum a înfă­
ţişa adeveratul patriotism, (din care cu multă iubire de inflo­
rirea neamului Român întru învetătura stiinţii limbii naţionale)
cu slobozirea harului ele lei una mie ce ai elat spre jerfire la
această lucrare, fiindcă mai toţi au respuns sumele ce au
dăruit.
Drept care iată cu cinste se alătură el-voastră înscrisul
acestui magistrat ele priimire.
(iscăliţi) Constandin Sterian, Mihail Orumoiu,
Florea Marinovici.
IV. Cinstitului d-lui biv vel stolnic Ioan Lahovari,
deputatul judeţului Vâlcea.
Cunoscut este el-tale împrejurările ce mijlocesc în pri­
cina închiderii scoalei de sunt aproape acum 40 de zile; adu­
cendu-se întru acest an puţină mîhnire atît obstei cît şi tică­
loasei tinerimi stîngăcire la inaintata învăţătură ce avea elin
partea domnului profesor. Noi încă de când stăpînirea pe lîngă
alte drepturi hărăzite printipatului ne-a elat şi dreptul acesta al deschiderii şcoalelor naţionale; pătrunzeridu-ne de îndurările
ei spre un asemenea obştesc folos, ne-am silit şi am găsit
încăpere, pe care cu grea cheltuială pe de-o-parte prin sinis­
fdrale făcute de cinstitul magistrat, am împodobit' o după me­
todul cerut; iar pe de altă parte o am închiriat' o şi pe un
curs mai îndelungat, pînă cînd ne-am fi putut înlesni să facem
şi zidire din nou. Cu care urmare s'au şi deschis invetăturu
tinerimii cîtăva vreme, unde şi chiar el. profesor el avut a sa
încăpere.
Apoi după aceasta, d. Ghiţă VIădescu, proprietarul celei
de acum încăperi, pe vremea când au venit el. revizor din par­
tea cinstitei Eforii (cînd şi cei mai mulţi au proeferisit o sumă
simţitoare de bani pentru alcătuirea zidirii din nou) au pros­
ferisit şi însuşi ele bună voinţă casele d-sale pînă la cea din
nou zidire; pe temeiul căreia făg-ădueli rezernîndu-ne, în de
isnoavă cheltuială am intrat şi supuindu-ne iarăşi la lucrările
cinstitului magistrat, am mai cheltuit încă lei 1400 cu mere­
meturile atît ale şcoalei cît şi încăperii domnului profesor,
cînd iarăşi după reclamatia celui d'întîiu proprietar pentru căl­
carea contractului inchirierii, tot prin cinstitul magistrat am
plătit şi alţi lei 1000, sub cuvînt a se odihni ele pretenţiile
sale. Acum dar din svon am luat înţelegere că s'ar fi slobozit
poruncile stăpînirii că închirierea acestei şcoli să fie pe vre­
mea viitoare numai pe 6 luni de zile (fără a se păzi cea de
bună-voinţă făgăduială a pornenitului proprietar, şi apoi să
silească cinstitul magistrat pe orăşeni ca ori să facă zidirea
din nou sau să cumpere această încăpere (pe care temeiu re­
zernindu se pomenitul proprietar de loc a isgonit familia pro­
fesorului fără a-i da răsuflare nici macar sa i se găsească la
alt loc osebită încăpere.
Amîndouă aceste cu totul îrnpotrivitoare sarcinei noastre.
l-iu că de va curnpera asemenea încăpere nu este mij­
loc din pricină că numitul le-au urcat în preţ de lei 25,000 lei,
pe lîngă care mai trebueşte şi alţi lei 10,000, ca să se aducă
în stare cuvenită pentru o asemenea delicată întrebuinţare.
2-lea. Iarăşi de se va face zidire din nou întru aşa pu­
ţină vreme este fireşte peste putinţă, mai vîrtos la o asemenea lipsă întru care ne aflăm, pricinuindu-se cu aceasta îndoită
cheltuială.
Şi aşa amîndouă acestea fiind cu totul stîngă cite o să
ajungă iarăşi la sinisforale cu dregerea altor încăperi, pricină
pentru care nu mai sîntem în stare să luptăm, fiind cunoscut
el-tale vremea şi starea întru care sîntem. Ci fiindcă toate
aceste imprejurări şi altele asemenea nu sunt pentru vre-un
alt sfîrşit şi numai că scoposul pornenitului proprietar este ca
să ne silească cu aceste mijloace să se cumpere această în­
căpere cu preţul arătat, lucru ce nu stă în putinţa obştei,
Ne rugăm d-tale, ca la un deputat al judeţului şi patriot
al nostru, să arăţi bunătate (după căderile ce mai vîrtos sim­
ţim că ai) ca să se pue toate acestea în cunoştinţa cui se cu­
vine, a se îndatora proprietarul după chiar a sa bună-voinţă
şi mulţumire cu care s'a arătat întîi, pe ele o parte să slo­
boază şcoala cu încăperea profesorului, de nu pentru mai multă
vreme, precum singur s'a legat, măcar pentru un an de zile,
în cursul carii vremi cu tot dinadinsul ne vom sili a lua sfîrşit
'Cea din nou încăpere, iar pe de alta să ni se aducă şi d-l
profesor la învetătura tinerimii, carele numai din aceste invă­
lueri şi smăcinări ce i s' au pricinuit, vedem că a lipsit
din oraş.
1835, Ghenarie,
Orasul Rîmnic.
(semnaţi) Mihail Oromolu, -- Biv povovnic Ioan Bu­
nescu, - Biv ceauş Ghiţă Capeleanu- (Urmează Încă patru
semnături nedescifrabile).

V. Eforia şcoalelor. naţionale.
Cinst. comitet de inspecţie al şcoalei din oraşul
Rîmnieul- Vâlcii.
Profesorul scoalei publice dintracel oraş în multe rînduri
mal ele înainte a raportat Eforiei pentru supărările ce cearcă
şi împieelicările ce se fac învăţăturilor într'acea şcoală din pri­
cină că locuitorii cei însemnaţi cu statornicirea şi ocrotirea
acelei scoale, au privit această elatorie ca una cu totul streină
de al lor interes; după aceasta profesorul fiind în urmă foarte
greu atacat şi la a sa cinste, din pricina neîngrijirii magistra­
tului acelui oraş, ele a ela încăpere cuviincioasă pentru aşeza.
rea şcoalei, a alergat acum la Eforie, înnecat ele mîhnire pentru
dispreţuirea ce s'au făcut haracterului seu.
De vreme dar ce se vede că obştea nu pretueşte încă
folosul acestui asezemînt public, Eforia va chibzui a închide
acea şcoală şi a muta pe profesor la alt oraş, unde se va
preţul mai bine a sa ostenitoare slujbă.
(iscăliţi) Alexandru Filipesclt.- Ştefan Bălăceanu­
Barbu Ştirbey.
No. 42
835, Fevruarie 5·
Bucureşti.
N. Ficolo.
VI. Departamentul trebilor din lăuntru.
D-lui stolnic Ioan Lahavari, deputatul judeţului Vâlcea.
Intr'adins să trimite d-tale alăturatele doue copii, cea
el'întîi după reclamaţia ce au făcut către Măria Sa Vodă, pro­
prietarul încăperii şcoalei naţionale de acolea din oraşul Rîmnic
şi cea ele a doua după reclamaţia profesorului, ce au făcut
către Eforia scoalelor, şi totdeodată acest Departament scrie
şi te pofteşte pe el-ta ca unindu-te cu d. ocîrmuitorul judeţului, căruia i s'au poruncit osebit să luaţi în băgare de seamă jălui­
rile amîndorora părţilor şi apoi să intraţi în cercetare cu
dinadinsul ca să dovediţi pricina întîmplărilor acestora, adică
adeverind urmării au fost împotrivitoare şi amîndoi împreună
să raportuiţi dreptul adever ca să se poată face cuviincioasa
punere la cale asupra vinovatului.
Dar să ve feriţi a nu părtini la nici unul, ca să nu se
judece a d-voastră nebăgare de seamă si fără de zăbavă se
aşteaptă respuns cu toată desluşirea.
Mare Vornic, Milzail Glziea.
Serdar Const. Bobescu.
Anul 1835, fevr. 8.
Secţia III, masa r-iu.
No. 180.
VII. Departamentul pricinilor din lăuntru.
D-Iui biv vel stolnic Ioan Lahouari, deputatul judeţului
Vâlcea.
Cu raportul d-tale de la 2 ale următorului, sub N o. 1,
s'au primit acum şi o copie de jalbă din partea orăsenilor ai
oraşului Rîmnicu, atingetoare de pricina încăperii scoalei na­
ţionale ele acolo, şi spre respuns să scrie el-tale că această
pricină în nenumărate rînduri s'au făcut cunoscui acestui de­
partament şi elin partea ocîrrnuirii şi din partea magistratului
şi chiar prin jalbele acelor orăşeni, după care s'au si dat cu­
viincioasele porunci şi povăţuiri şi se socoteşte a fi îndestul.
fată clar şi d-tale se dă în cunoştintă că datoria orăsenilor
este ca să găsească încăpere pentru profesor şi pentru şcoală,
iar stăpînirea nu poate să silească pe nici un proprietar ca
să-şi clea casa sau să şi-o închirieze, ele nu va fi cu bună-vo­
inţa sa şi orăşenii ele au vre-o deosebită pretenţie asupra
acelui Ghiţă Vlădescu, sau după vre-un contract ce vor fi
având cu numitul, sau prin alte învoiri, vor trage pricina la tribunalul judeţului ca să-şi dobîndească îndestularea ce vor
avea; iar la acest departament să nu se mai arate cu ase­
menea reclamaţii, indestul fiind cele de mai nainte.
(iscălit) Mihail Cornescu
Iordake Creteeanu.
1835, fevr. 25.

VIII. Departamentul trebilor din lăuntru.
D-lui stalnicului Ioan Lahouri:
Din multele raporturi ce a primit Departamentul de la
c1regetorii judeţului şi din multele auziri s'au elat o înţelegere
că acolea între orăşeni se urmează o mare neunire la clădirea
scoalei naţionale şi aceasta numai din pricina a vre-o opt
nume, iar treizeci şi şase sunt într' o unire, :;;i unii au şi res
puns cea ce de sineşi au făgăduit, iar alţii s'au sorocit a res­
punde fag'ăduinţa lor, cunoscând folosul si binele ce au a
dobîndi tinerimea; Încă unii fără a avea odrasle ele învăţătură
au respuns ceea ce au voit fiecare, porniţi fiind de fierbintea
rîvnă :1 vedea o clădire statornică şi temeinică pentru binele
obştesc, care s'au şi început şi merge spre sporire a se sevîrşi,
Întocmai după voinţa şi planul ce s'au dat de către cei ce În­
grijesc a vedea această statornică şcoală întru îmbunătăţirea
ei. Orăşenii că sunt datori a o statornicl cu cheltuială din
parte-le, este netăgăduit. Cu mîhnire Însă priveşte Departa­
mentul la această neunire a unor puţini si nu atît pentru alţii,
decât că s'au înţeles cum că unul ai fi şi dumneata, şi aceştia
ar fi pricinuind ca să nu se clădească acea şcoală, cu feluri
de păreri, tocmai acum când este aproape de isprăvit cu chel­
tuiala numai a unor din rîvnitori, cu nădejde ca să-şi primească
dreptul de la cei ce au făgăduit.
Aceste dar nu lipseşte Departamentul a le da în cunoştinţa dumitale, si ca unul ce te afli mai deosebit între hă
lăduitorii oraşului Rîmnic, fiind şi deputat al judeţului, nu
numai să arăţi rîvnă şi deosebită filotimie către acest bine
obştesc, clar şi pe cei pricinuitori să-i aduci la cunoştinţă,
ca fiecare să-şi împlinească făgăduinţa spre a lua săvîrşire
clădirea şcoalei, prin silinţa ce se face de magistrat; afân­
du-se încredinţat Departamentul că după cugetarea d-tale se
va potoli toate şi se va alege o unire între toţi orăsenii, mai
vîrtos fiinel ştiut el-tale împotrivitoarele împrejurări ce s'au
urmat în anii trecu ţi cu închirierea încăperilor de scoală, şi
cu cât se va mai zăbovi, cu atît se va face mai multă zăticnire.
1835, Octomvrie 
(iscălit) Mih. Cornescu.
Serclar Canst. Booescu.

IV. Cinstitei marei Vornicii a trebilor din lăuntru,
stolnicu Ioan Lahovari.
Porunca sub No. I846, a acestei mare vorrncn, atinge­
toare de respunderea făgăduitelor sume de bani la clădirea
şcoalei din acest oraş, cu toată supunerea primindu-o, si înţe­
legeml prin cea mai vie pătrundere cele întrînsa cuprinze­
toare, mc vez silit foarte mult spre plecatul din parte-mi
respuns a raportul în prescurtare, căci de voiu sta a arăta pe
larg toate cele urmate si isvorul din care se smacină de câ­
tava vreme în acest oraş neunirea între oarecare pămînteni,
nu ma îndoesc a zice că întru adever se clăteşte tare a se
mustra chiar fiinta magistratului; dar dacă odată ni se nu­
meşte maică, aleasă mai vîrtos de către noi fii ei, me  mustră
cugetul foarte tare a rna întinde şi să arăt desvoltat toată
fiinta de care, cum zic, se asvîrlă inteleasa neunire între pu­
ţinii orăşeni de aici. Cornplectul sinisforalii de clădirea şco alei
în acest oraş, precum este ştiut, nu sau făcut de către nici unul din orăşeni prin vre-un alt îndemn al cuivaşi, sau vre-o
silă, ci numai din sing-ura dăruirea fiecăruia, si nu me sfiesc
a zice că mai mult din cea necontenită a mea îndemnare, nu­
mai şi numai ca să scăpăm de necumpenitele sinisforale ale
magistratului, cu plata chiriiior si a mererneturilor prin casele
unde se ţinea şcoala de la a ei întocmire, iar mai vîrtos pe
lîngă toate acestea şi ca să aibă si oraşul nostru o clădire
statornică spre acest sfîrşit pentru vremea viitoare. In urma
arătatului cornplect adunându-se deocamdată o sumă de lei 13
mii prin organizaţia şi îndemnul arătat, tot atunci îndată,
pentru că după chibzuirea ce am fost făcut că numai cu ară­
tata sumă de bani n'ar sta putinţă a se clădi o asemenea
zidire, ca să nu se pricinuiască stînjinire învăţatului tinerilor
şcolari, tot prin al însu-mi îndemn am jertfit cu câţiva din
orăşeni o altă sumă de bani si am meremetisit alte case pen-
tru şcoală, în care şi pînă astăzi urmează învăţătura. Acestea
toate nu pentru alt sfîrşit, ci numai ca să chibzuim de se
isprăveşte cu această sumă de bani, ca nu carecumva numai
cu aceeaşi sumă să începem clădirea şi neajungend să rămâe
apoi lucru nesăvîrşit colt şi banii cheltuiţi zadarnic. Apoi unde
ne aflăm într' aceasta luptându-ne cu toţii într' o unire, deo­
dată ne-am pomenit cu cinstitul magistrat, că se apucă de o
zidire, fără să ne arate atunci cât de puţin, nici chibzuirea ce
vor fi iăcut, precum nici măcar că este pentru şcoala oraşului, şi
după acea zoriţi prin raporturi către stăpînire a respunde ceea
ce din a însu-ne dorinţe ne-ani fagăduit a da, nu ne-am îm­
potrivit cît de puţin, decît, ca nu carecumva să ni se întîmple
a se cheltui banii zadarnic (cum zic şi mai sus) si a rernânea
cu lucru neispăvit, am cerut ca pe temeiul chibzuirei ce vor
fi făcut la a ei clădire, că cu această sumă se va sevarsi în­
tocmai după plan şi atunci îndată vom fi respunzetori.
1835, Octomvrie.

X. Departamentul trebilor din lăuntru.
D-Iui stolnicului Ioan Lahouari, deputatul judeţului Vâlcii,
Mag-istratul oraşului Rîmnic cu doue raporturi sub No.
262 şi 263 au trimis la acest departament o socoteală de 8890
ele lei 15 bani, ce zice că s'au cheltuit la cea din nou zidire
a scoalei naţionale de acolo; din care au găsit magistratul re­
măşiţe din toată suma prenumerantilor numai lei 4897 bani
30 şi dintr' aceştia plătindu-se împrumutarea ce s' au făcut la
această zidire, mai rernîn drept capital numai lei 144 bani 93,
iar şcoala se află în foarte puţină lucrare, la care de acum
înnainte mai trebueşte o sumă însemnată de bani. Şi fiindcă
pentru aceasta în nenumărate rînduri s'a scris magistratului
şi s'a dat feluri de povăţuiri, neputendu-se acum domiri de­
partamentul ce urmări şi ce lucrări au fost; de aceea d-ta ca
un deputat al judeţului urmează: să aibi ştiinţă de toate îm­
prejurările. Nu lipseşte departamentul a scrie d-tale ca să-i
dai o desluşite atît de lucrările ce s'au făcut, cît şi cu ce
mijloc se poate sevîrşi această încăpere aşcoalei spre a
lipsi orice corespondenţă şi alte neorîndueli, dobindindu-şi oraşu
această încăpere pentru totdeauna.
1836, fevr. 28.
(semnat) .Mihail Cornescu.
Iordalee Cretceanu.

XI. Cinstitului Departament al trebilor din lăuntru.
Plecat stolnicu Ioan Lahovari, deputatul jud. Vâlcea.
Sub No. 274 porunca cinstitului departament priimind,
care se atinge de ştiinţa cerută în pricina clădirii scoalei na­
ţionale a oraşului Rîmnicu-Vâlcii, cu supusă plecăciune raportuesc că anţerţ viind d. Nicorescu, revizorul scoalelor naţio­
nale, şi în oraşul acesta, şi dupe indernnarea d-lui şi rîvna
patrioticească a orăsenilor, au depus toţi de bună-voe, care
dupe puterea sa, şi s' au adunat o sumă ele lei treisprezece mii,
unii în bani şi alţii în materialuri, şi în anul trecut sfătuin­
du-ne noi orăsenii prenumeranţi, să se facă o chibzuite de se
va putea clădi din nou şcoala cu această sumă ele bani, dupe
planul ce a venit ele la cinstita Eforie, sau neajungendu-se să
se ia alte mesuri ca să nu se înceapă lucru şi să se cheltu­
iască toţi aceşti bani şi apoi să rămîe neisprăvită, şi unde
se aştepta să se adune la cinstitul magistrat, ca să se facă
această chibzuire, s'au pomenit fără de nădejde că dumnealui
medelnicerul Bujoreanul fostul president al magistratului, dă­
rueste un locşor pentru clădirea acestei şcoli, si totodată unin­
du-se şi cu Florea Marinovici, clenul acestui magistrat, a şi
început să care materialurile şi clădirea acestei şcoli, iar din
prenumeranţi câţiva i-au făcut întrebarea pe ce temeiu a în­
ceput a clădi această şcoală şi de a făcut vre-o chibzuire ele
ajunge suma ele 13,00o de lei, şi în loc să se poprească de
această clădire pînă să se facă chibzuirea, a înaintat clădirea
a doue săli şi neajungend locusuroul dăruit de d-lui medelni­
ceru, a mai luat o casă aci alăturea, dînd înscris proprieta­
rului că oriunde va voi şi va găsi loc să i-l cumpere el-lor
şi să-i clădească şi casă de zid pe pimnită cu trei odăi, care
şi la această parte să se cheltuiască 4 sau 5000 de lei, si
toată lucrarea a fost că au zidit patru pereţi pentru doue sali
pînă la grinzi şi stau descoperite şi deschise pînă în ziua ele
astăzi. Acum dar, dupe cererea ce a făcut noul magistrat a
da socoteală de cheltuiala ce s'a făcut asupra acestei zidiri şi
dupe raporturile ce trimite la cinstitul Departament se dove­
deşte că toţi banii şi materialurile s'au cheltuit pe aceşti patru
pereţi, remîind capital numai 140 lei; apoi ca să se sevîrsească
cu toate cele trebuincioase aceste începute doue săli, nu 11112
sfiesc a zice că trebue să se mai cheltuiască vre-o 7-8000 ele
lei şi apoi mai trebue să se mai clădească încă doue odăi ale
profesorului şi celelalte cîte se coprind în planul trimis din
partea cinstitei Eforii, şi neavend putere orăsenii a mai
ajuta şi primind această socoteală care dau d-lor de bună, va
rernînea şcoala naţională numai pe patru ziduri, ale doue săli
clădite ele d-lor, care şi se va prăpădi în zadar şi cu toţi
banii cheltuiţi fără a aduce vre-un folos oraşului; de aceea
nu lipsesc a r espunde cinstitului Departament că luând în
ele aproape băgare de seamă aceste înfiinţate arătările mele,
de se va găsi cu cale, să se poruncească magistratului ca che­
mând pe aceste doue persoane, care fără sfatul prenumeran­
ţilor au început această clădire, să li se facă întrebare de
voesc a da înscris că se însărcinează cu suma aceasta să is­
prăvească toată clădirea întocmai dupe planul cinstitei Eforii,
cînd atunci se va numera şi lei 4897 bani 30 ce mai cere;
dar cînd din potrivă nu vor primi d-lor aceasta, va remînea
atît locul cel hărăzit de d-lui medelniceru Bojoreanul, cît şi
clădirea pe seama d-lor, şi să întoarcă banii ce au primit şi
materialurile, şi se vor sili ca ori să cumpere case, sau se vor
apuca a clădi de isnoavă la un loc care este în mijlocul ora­
şului şi nu este supus la vre-o plată ele bani; căci mi se pare
că nu este primit stăpînirii să se cheltuiască atîta sumă de
bani fără a se folosi orăsenii cu clădirea acestei şcoli, dupe
rîvna ce au, sau cum se va găsi cu cale ele către cinstitul
Departament.
(iscălit) stolnicu Ioan Lahovari.
Deputatul judeţului Vălcii.
1836, Martie 5.
No. I.
XII. Cheltuelile caselor şcoalei, ce se face
dupe plan (1836).
Cheltuiţi pînă acum în naht şi materialuri de s'au
făcut sălile de predare, si s'au tocmit meş
terii de sindrilit ; aflându-se în fiinţă şi urmă­
toarele:
56 mii cărămidă.
una mie scânduri.
3000 oca var.
I5 grinzi mari.
XIII. Planul unei clase.
Explicaţie: Sala este împărţia în doue, jumătate A, B,
C, D coprinde 12 bănci (b); cealaltă jume­
tate C, D, E, F, coprinde semicercurile (s).
In mijlocul sălii lîngă pereţi este deoparte- soba
(S), si ele alta scaunul învetătorului (G); lîngă
scaun şi în partea băncilor este uşa sălii (H). Băn.
cile sunt mai scurte de cît lărgimea sălii pentru
ca să se lase umblarea slobodă pe lîngă pereţi.
In amîndoue despărţirile sălii sunt 12 bănci şi
24 semicercuri. Băncile au o lungime de 5 stin­
jeni şi semicerc urile o jumătate de stînjen de dia­
metru. Banca dîntîi are nisip, pe care începă­
torii se deprind a însemna literile alfabetului.


Cei ce sînt în curentul micii noastre mişcări literare, cu­
 nasc, de sigur, polemica deschisă de d-l Gherea în contra
d-lui Maiorescu. Incepută acum opt ani, această polemică a
fost reluată acum în urmă, prin respunsul d-lui Maiorescu, din
numărul jublilar al Cnvorbirilor literare, şi prin replica d-lui
Gherea, din revista-volum Literatură şi Stiinţă, apărută în
Aprilie trecut. Din punct de vedere ştiinţific, importanţa acestei
polemice e foarte contestabilă, căci, pe de-o-parte, teoriile ata­
cate n'au nevoe de apărare, dată fiind valoarea atacului, iar
pe de alta, aceste teorii n'au pretenţia ele a se presenta ca
ceva nou, şi nu au prin urmare nevoe de a fi încă odată şi
ca din nou stabilite. Importanţa acestei polemice e, după pă­
rerea noastră, mai mult de natură sociologică. Scopul ei, de
partea de care a fost începută, era şi e, precum vom dove­
di-o imediat, nu atît stabilirea unui adevăr ştiinţific, cît mai
ales derimarea unei influenţe literare, şi înfiinţarea alteia nouă.
Şi întru cît în acest cas se poate pune, si trebue să se pună
imediat, chestia valorii relative, din punct de vedere sociologic,
a celor doue influenţe antagoniste, de aceea, asa privită şi
aşa înţeleasă, adică în adevărata ei natură, polemica în chestie
se arată a fi mai mult de importanţă sociologică decît şti­
inţifică.
Dovada acestei afirrnări ne-o dă primul articol polemic,
publicat de d-l Gherea in Contemporanul din 1885, sub titlul
« Către d-I Maiorescu». Acest articol a fost purificat întru
cîtva în a doua ediţie, cînd a fost adică retipărit în volumul
al doilea al «Studiilor critice». Importantă e însă pentru noi
tocmai forma primitivă în care acest articol a apărut în Contemporanul, pentrucă acea formă, fiind mai spontană şi mai
puţin reflectată decît cea posterioară, dă pe faţă mai bine
intenţiunile şi pornirile cu care d-l Gherea deschidea lupta.
D-l Gherea începe articolul «Către d-l Maiorescu», de­
clarând că ia condeiul, pentru că «eminentul critic (d-l Maio­
rescu) atinge chestii peste seamă de însemnate şi de preţi­
oase». Dupe această declaraţie, am fi fost, credem, în drept
să ne aşteptăm la o discuţie rece, ştiinţifică, impersonală, a
chestiilor celor «peste seamă de însemnate şi de preţioase» ;
am fi fost în drept să ne aşteptăm ca d-l Gherea să discute
şi să combată părerile d-lui Maiorescu asupra acelor chestii,
fără să se ocupe de d-l Maiorescu însu-şi ca persoană, - căci
d-l Maiorescu însu-şi ca persoană n'avea nimic a face, din
punct de vedere ştiinţific, cu chestiile cele «peste seamă de în­
semnate şi de preţioase». Dar iată că deodată, în mijlocul
discuţiunii ideilor, d-l Gherea aruncă piatra d-lui Maiorescu ca
persoană, şi - ceea ce e şi mai reu încă - ca persoana în
afară de literatură. D-l Gherea găseşte, sau crede că găseşte,
o contradicţie în părerile d-lui Maiorescu din cele doue arti­
cole pe care le analisa ; în loc să se mărginească însă a o
constata şi a dovedi printr' însa slăbiciunea ideilor sau păre­
rilor d-lui Maiorescu, d-sa găseşte de cuviinţă să lase la o
parte ideile şi părerile d-lui Maiorescu, pentru a se ocupa
mai de aproape de d-l Maiorescu însu-şi:
«De unde vine că d-l Maiorescu, căruia nu-i negăm lo-
gică şi cunoştinţele literare, de unde vine că scrie astfel de
articole, şi mai ales că se contrazice aşa de grozav? Dupe
noi este numai un singur respuns : D-l Maiorescu rar se arată
ca critic, dar se îndeletniceşte mult cu advocăţia şi-i foarte
minunat advocat. Apoi, d-sa, de vreme ce-i şi critic, fiind «din
fire transparent», în articolele sale literare îsi reproduce na­
tura ele advocat. D-l Maiorescu n'a scris douc articole, ci a
infăţoşat douc apă rări : una pentru clientul d-sale, d-l Cara­
giali şi alta pentru alt client, pentru d-l Alexandri. A fost
oare silit d-l Maiorescu să fie consequent în amîndouă apă­
rările ? Dar cineva cere serios ca un advocat să rernîe con­
sequent în argumente în toate procesele care le apără? Advocatul n'are alt scop decît să cîştige procesul, cît despre
argumente, acestea joacă rol cu totul de mâna a doua şi le
întrebuinţează cum îi vine la socoteală, alegend pe cele mai
potrivite cu scopul ce urmăreşte, fără şă-şi bată capul dacă
ieri sau alaltăieri n'a întrebuinţat cu totul altele chiar nepo­
trivite cu cele de azi» 1).
Rugăm pe cititori să observe, că afirmând aceasta, d-l
Gherea afirmă implicit, că d-l Maiorescu ca advocat nu se preo­
cupă de adevăr în afară de interesele momentului,-afirmare ce
constitue un atac direct în contra dlui Maiorescu ca persoană
în afară de literatură. Ceva mai departe, d-l Gherea ne dă
să înţelegem că d-l Maiorescu a lăudat şi apărat pe Cara­
giale, fiindcă îşi bate joc in comediile lui de liberali şi de
liberalism,-ceea ce însemnează nici mai mult nici mai puţin
decît, că d-l Gherea acuză pe d-l Maiorescu de a se conduce
în activitatea sa literară de interese politice de partid,- afir­
mare de asemenea gravă, întru cît era menită să arunce o
lumină defavorabilă asupra personalităţii morale a d-lui Maio­
rescu. Pe lîngă aceasta, amîndouă aceste afirrnări, - care,
fiind dată natura lor de acuzaţii personale, trebuiau bine do­
vedite pentru a putea fi cu lealitate întrebuinţate ca arme de
atac, -- sînt absolut lipsite de orice probă. Iar conclusia,
neexprimată, dar foarte clar pusă în relief, a acestor surprin­
zetoare personalităţi, era, că d-l Maiorescu nu e în literatură
de cît un advocat nepăsător de adever şi condus de interese
streine literaturii, iar nu un cercetător sincer şi desinteresat,
că prin urmare încrederea lumii noastre literare e reu
pusă în d-sa, si că ea trebue să se întoarcă de acum către
adevăratul representant al adevărului ştiintific în critică, către
acela care nu s'a sfiit să atace, în numele stiinţei, pe d-l Ma­
iorescu, cu toată reputaţia sa de critic eminent şi de şef re­
cunoscut al mişcării noastre literare ...
Au înţeles acum cititorii noştri? Căci în adever, -- şi
punem această întrebare celor mai preveniţi dintre dînşii ­
ce caută acest atac direct în contra d-lui Maiorescu ca per-
soană, şi ca persoană în afară de literatură, într'un articol cu
pretenţii .ştiinţifice, într'un articol al cărui autor se presintă
tocmai ca representant desinteresat, şi prin urmare imperso­
nal al adevărului ştiinţific ? Dacă încă e îndoială în privinţa
impersonalităţii artei, nu mai încape însă nici o îndoială, pen­
tru toţi cei ce sînt petrunşi ele adevăratul spirit ştiinţific, în
privinţa impersonalitătii ştiinţei. Ştiinţa nu poate fi decît
impersonală. Şi dacă d-l Gherea voia să facă ştiinţă, să inte­
meeze, cum zice el-sa, o estetică şiintifică, atunci trebuea să
se menţină strict în discuţiunea impersonală a ideilor. O este­
tică ştiinţifică nu se poate întemeia pe o personalitate. Îşi
inchipuesc cititorii noştri o teorie astronomică, care s'ar înte­
meia pe o insultă? «Părerile d-lui Maiorescu» ar fi trebuit să
fie deci pentru d-1 Gherea, dacă d-l Gherea ar fi voit şi ar fi
ştiut să fie om ele ştiinţă, un simplu titlu, sub care se cuprin­
dea un sistem anume de idri şi de principii estetice, - în­
tocmai du pe cum în matematici, de pildă, «Hexagonul lui
Pascal» e pur şi simplu un titlu colectiv sub care se cuprinde
un sistem de principii şi ele deducţii geometrice-si în amîn­
doue casurile, de combătut, din punct de vedere ştiinţific,
sînt, dacă sînt greşite, ideile şi principizie, iar nu persoanele
ale căror nume sînt legate de acele idei şi principii, ca sim­
ple semne sau titluri distinctive.
«Ştiinţa», în numele căreia se presintă d-l Gherea, nu
putea fi dar causa personalităţilor comise de d-sa în contra
d-lui Maiorescu: ştiinţa nu se face niciodată vinovată de ase­
menea lucruri. Causa trebue să fie alta. Caus a trebue să fie,
că a lovi într'o autoritate recunoscută, şi mai ales a lovi cu
violenţă, e un mijloc foarte comod, foarte sigur, şi prin ur­
mare foarte ademenitor, de a atrage atenţia. A derîma o re­
putaţie veche e une-ori un mijloc de a forma o reputaţie
nouă. Şi d-l Gherea era convins, că în interesul stiinţei d-l
Maiorescu trebuia să dispară dupe scenă ca să-i lase locul
d-sale. «Maurul şi-a făcut datoria, Maurul poate 'să se ducă",
declară el-sa într'un alt articol d-lui Maiorescu. Şi această de­
claraţie, ele o aşa ele mare suficienţă, e destul ele categorică
pentru ca să nu mai lase nici o îndoială asupra intenţiilor cu
care d-l Gherea a început polemica sa.
Ce resultă de aici? Resultă, că sub aparenţa ei ştiinţi­
fică de eliscuţiune de idei şi principii estetice, polemica între­
prinsă de d-l Gherea, e în fond o polemică personală, o po­
lemică întreprinsă pro do mo sua. Şi ele îndată ce într' o
polemică adevărul ştiinţific devine mijloc, polemica nu mai
merită numele de ştiinţifică. Iar importanţa sociologică a
acestei polemice stă în faptul, că odată cu d-l Maiorescu se
pune în chestie şi se tinde a se discredita şi direcţia literară
pe care el-sa o represintă direcţie care a adus, şi pe care
o credem menită să aducă si de acum înnainte , cele mai
mari servicii literaturii noastre naţionale 1).
Să analisăm acum replica d-lui Gherea.
Atragem însă mai întîi atenţia cititorilor asupra unui
lucru, pe care nu trebue să-l scape elin vedere în considerarea
si înţelegerea paginelor ce vor urma. O polemică, fiind silită
să se ocupe de punctele puse în discuţie, în felul şi în ordi­
nea în care au fost puse în discuţie, e cu necesitate fragmen­
tară, şi nu poate niciodată să facă o expunere unitară de idei
sistematic ordonate. Nu se poate dar pretinde unei polemice
să expună pe d'intregul teoriile la care se referă sau din care
fac parte punctele puse în discuţie. Pe lîngă aceasta, cînd în­
tr'o polemică s'a ajuns la al treilea respuns, precum se in­
tîmplă tocmai în casul de faţă, sarcina devine relativ cam
grea, pentru că, spre a putea rcspunde cu eficacitate, scrii­
torul e nevoit să aducă mai întîi aminte cititorilor obiecţiile
ţii respunsurile anterioare; altfel, respunsul seu remâne fără
legătură cu restul polemicei si nu poate nădăjdui să o lămu­
rească cumva. Trebue să se treacă deci cu vederea, în inte­
resul discuţiunii, repetiţiile ce devin, din această causă, ine­
vitabile. Să lăsăm acum pe d-l Gherea să «restabilească faptele»
ŞI să înceapă discuţia.
«D. Maiorescu, acum vre-o opt ani a scris doue arti­
cole în Convorbiri literare: unul «Asupra comediilor lui Ca­
ragiale» altul « Poeţi şi Critici», Ca respuns la aceste articole
am tipărit în Contemporanul, şi retipărit în al doilea volum
al Criticelor mele, un articol: «Personalitatea şi morala în
artă». In acest articol am discutat părerile d-lui Maiorescu
asupra unor chestiuni ele o mare importanţă, cum e morala
în artă, însemnătatea idealurilor sociale în artă ... etc. Intre
altele am susţinut că vederile estetice ale d-lui Maiorescu sînt
metafisice, terminologia grea şi improprie, şi am arătat mai
multe contraziceri între cele doue articole.
«Dupe un interval de 6 ani, d-l Maiorescu îmi respunde
în numerul festival al Convorbirilor literare. Respunsul d-sale
însă nu atinge de loc principalele părţi ale articolului meu, ci
mai în întregimea lui se mărgineşte a r espunde la doue frase
ale mele, una în privinţa terminologiei (ernotiunile imperso­
nale), alta care explică relaţiunea dintre reu şi egoism, şi în
sfirsit vrea să arate că în articolele d-sale n'a existat contra­
zicere în privinţa personalităţii şi irnpersonalităţii în artă.
«Aşa dar întregul respuns se referă la doue expresii şi
o contrazicere. Se va fi convins d-I Maiorescu că în toată
cealaltă parte a articolului meu am avut dreptate, ori n'a vrut
s'o discute? - Nu ştiu, constat faptele. De aici urmează însa
că chiar dacă ar fi avut dreptate d-l Maiorescu în privinţa
cîtorva expresii si a unei contraziceri, totuşi articolul meu în
mare parte ar remâne neatins».
Cum se vede, d-l Gherea face mai întîi în cîteva cu­
vinte istoricul polemicei, şi apoi, oprindu-se la respunsul d-lui
Maiorescu din numărul festival Convorbirilor literare, se plinge
că d-l Maiorescu n'a respuns de loc la <principalele părţi»
ale articolului seu. De unde urmează pentru d-l Gherea, că
cea mai mare parte a articolului seu remâne neatinsă.
O mică observare prealabilă. Dacă d-l Maiorescu nu s'a
ocupat în respunsul seu de «principalele părţi» ale articolului
d lui Gherea, din aceasta nu urmează că acele «principale
părţi» au rernas neatinse, ci pur şi simplu ne discutate.
Dar nu e esact, că d-l Maiorescu nu se ocupă de loc
de «principalele părţi» ale articolului d-lui Gherea. D-l Maio­
rescu nu era oblig-at să se ocupe de toate părţile articolului
d-lui Gherea, chiar şi ele acelea care nu erau în chestie. Se
înţeleg-e. « Principalele părţi» ale articolului d-lui Gherea, întru
cît acest articol privea, ca articol polemic, pe d-l Maiorescu,
erau părţile în care d-l Gherea contesta părerile d-lui Maio­
rescu. La aceste părţi, şi numai la acestea, era ţinut să res­
pun dă dl Maiorescu, precum a şi făcut.
Nu e de asemenea exact, că, întru cît priveşte chestiile
ernotiunilor impersonale şi relatiunii dintre reu şi egoism, d-l
Maiorescu « s' a mărg-init a respunde la doue fraze" ale d-lui
Gherea. D-sa a respuns la tot ce reclama un respuns asupra
acestor douc chestii. Negresit, d-sa a citat numai frazele esen­
ţiale ale articolului d-lui Gherea, frazele cari resumau în scurt
obiecţiile sale; celelalte amplificări nu aveau ce căuta într'o
discuţie exclusiv logică. Pentru ca afirmarea d-lui Gherea, că
«respunsul d-lui Maiorescu se mărgineşte a respunde la doue
fraze ale sale.... etc. ii, să însemneze ceva în discuţie, ar fi
trebuit ca d-l Gherea să dovedească mai întîi, că acele doue
fraze, la care « respuride respunsul» d-lui Maiorescu, nu sînt
cele esenţiale, cele cari resumă întrinsele, în toată întregimea
lor, obiecţiile d sale. D-l Gherea n'a făcut'o însă şi de aceea
acusaţia pe care o aduce domnului Maiorescu, rernâne neîn-
temeiată
Nu e, în fine, exact, că «respunsul d-lui Maiorescu se re­
feră la doue expresii şi o contrazicere». In adever, care sunt
chestiile puse în discuţie de d-l Gherea? Sunt -- şi rugăm
pe cititori să controleze exactitatea lor - următoarele trei.
1) impersonalitatea emoţiunilor; 2) relaţiunea dintre reu şi
egoism; 3) raportul dintre impersonalitatea afirmată în arti­
colul asupra comediilor lui Caragiale şi personalitatea afir­
mată în articolul «Poeţi şi Critici». Tocmai la aceste trei
chestii puse în discuţie a respuns şi d-l Maiorescu, arătând
că obiecţia d-lui Gherea în contra celei dîntîi, se întemeiază
[138]
138 IMPERSONALlTATEA ŞI MORALA IN ARTA
pe o greşită înţelegere a impersonalităţii emoţiunilor, că
obiecţia adusă în contra celei cle a cloua e o greşală de lo­
gică elementară, că, în fine, nu e nici o contradicţie între
articolele sale.
Intrebam acum pe d-l Gherea: care sunt cele doue
"expresii» de care se ocupă respunsul d-lui Maiorescu? Pe
cît se vede, d-l Gherea numeşte «expresii» chestiile privitoare
la impersonalitatea emoţiunilor şi la relaţiunea dintre reu şi
egoism. E însă bun d-l Gherea să ne explice şi noue ce în­
ţelege d-sa în acest cas prin «expresii»? Noi, prin expresii,
înţelegem cuvinte sau combinări cle cuvinte. Dacă în acest
înţeles ia d-l Gherea cuvintul «expresii", - şi nu credem că
l-ar putea lua în alt înţeles - atunci, cel mult s'ar potrivi
acest cuvînt pentru prima chestie din cele trei puncte în dis­
cuţie, - pentru chestia emoţiunilor impersonale, pe care d-sa
o numeşte, schimbându-i înţelesul şi importanţa, o chestie de
«terminologie». Dar, a numi o «expresie» chestia relaţiunii
dintre reu şi egoism, a reduce această chestie, de toată im­
portanţa din punct ele vedere moral şi elin punct de vedere
estetic, la o chestie de cuvinte ! Să ne erte d-l Gherea, dar
nici chestia emoţiunilor impersonale, nu e o chestie de ter­
minologie, nici chestia relaţiunii dintre reu si egoism nu e o
chestie de cuvinte. Respunsul d-lui Maiorescu nu se referă
deci la doue «expresii», ci la doue teorii, pe care le aperă
arătând că obiecţiile d-lui Gherea se reduc, una la o con­
fusie cle înţelegere, ceailaltă la o eroare de logică elementară.
Dacă ne-am oprit un moment asupra acestor lucruri
destul de neînsernnate în ele înşile, pricina e, că ele indică
în polemica d-lui Gherea o procedere specială - procedere
care consistă în a suggera convingeri verbale, intrebuinţând cu­
vinte şi mici afirrnări, puţin importante şi inofensive în apa­
renţă, dar capabile de a insinua pe nesimţite cititorilor o
convingere, ce se dispensează astfel ele a mai fi dovedită .
Respunsul d-lui Maiorescu nu atinge de loc principa­
lele părţi ale articolului d-lui Gherea», « respunsul d-lui Ma­
iorescu se mărgineşte mai în întregimea lui la douc fraze»,
« respunsul d-lui Maiorescu se referă în întregimea lui la doue.
expresii»- adică la doue chestii de cuvinte, neinsernnate -­
«şi la o contrazicere» numai, din cele multe descoperite de
d-l Gherea ... iată o serie de mici afirmări, care tind să insi
nueze de la început cititorilor convingerea, că respunsul d-lui
Maiorescu nu prea e în chestie, că respunsul d-lui Maiorescu
e superficial, -- în fine, că respunsul d-lui Maiorescu nu res­
toarnă nicidecum criticadl-lui Gherea. Tot acest rol, -- rolul
de suggestiv -- îl are de sigur şi înşirarea amănunţită, în pa­
sagiul imediat următor celui citat de noi mai sus, a contra­
dicţiilor pe care d-l Gherea « le mai relevase» in articolele d lui
Maiorescu şi la care d-l Maiorescu «n'a respuns » . Toate aceste
contradicţii se reduc, în adever, la una singură, --la aceea la
care a respuns d-l Maiorescu, arătând că impersonalitatea ar­
tiştilor nu exclude personalitatea creaţiunilor lor; ele nu sînt
elecît casuri particulare cuprinse sub contradicţia în mod ge­
neral formulată de d-l Gherea, iar lămurirea casului general
lămurea în acelaş timp şi casurile par ticulare, precum vom
arăta- o ceva mai departe. Dacă d-l Gherea şi-a elat seamă de
aceasta, atunci, înşirarea in cxteuso a tuturor acestor casuri
particulare. sub titlul decaltc contraziceri la care d-l Maio­
rescu n'a respuns», nu poate avea alt scop decît cel arătat
mai sus; dacă însă d-l Gherea nu şi-a dat seamă de aceasta,
atunci ne cerem ertare că am putut să credem contrariul
« Dar să vedem dacă d-l Maiorescu are cel puţin drep­
tate in partea aceea la care a respuns» , zice d-l Gherea. Să
vedem.
In articolul seu asupra Cornediilor lui Caragiale, d-l
Maiorescu întrebuinţează de mai multe ori expresia «emotiuni
impersonale», pentru a indica un anume fel ele ernoţiuni, cu
un anume caracter, pe care se întemeiază, dupe d-sa, morali­
tatea artei D-l Gherea găseşte că expresia «ernotiuni im­
personale" e neexactă, şi eată cum dovedeşte această ne­
exactitate:
« Emoţiunile sînt în general cît se poate de personale,
fiindcă sînt urmarea unei aţîţări nervoase, care se petrece în­
tr' un organism individual, într' o persoană».
La această obiecţie d-l Maiorescu a respuns următoarele:
«Ce curioasă observare face aci d. Gherea. De ce adică
ar fi. neexactă expresia «emoţiune impersonală s? Pentru că
toate emoţiunile se petrec într' o persoană şi prin urmare nu
pot fi decît personale? Dar dupe acest soiu de vorbă, tot ce
gîndeşte un om, tot cuvîntul ce-l rosteşte, ar trebui numai
decît să fie numit personal. Şi prin urmare nu s'ar mai putea
zice în bună şi lămurită limbă românească, de ex. opinia ce
o arată d. X nu este personală a lui ci a luat-o orbeşte din
cutare carte sau de la cutare om. Căci ar avea cineva drep­
tul să întîmpine: nu este exact, fiindcă orice expresiune a
unei opinii se petrece cu necesitate în organismul individual
al celui ce o exprimă şi prin urmare este personală a lui" 1).
Şi acum iată replica d-lui Gberea:
« Nu ştiu dacă observarea mea e curioasă, dar de sigur
e curios cum d-l Maiorescu face confuzie între doue feno­
mene psichice deosebite: idei si emoţiuni. Cum! fiindcă în
bună şi lămurită limbă românească se poate zice că d-l X a
împrumutat cutare idee de la d-l Y, s'ar putea zice că d-l X
a împrumutat bucuria, spaima, frica, de la d-l Y?»
Un exemplu lămureşte adesea foarte bine o greşală de
argumentare. Să ne închipuim că cineva ar fi dat această
definiţie: toate organismele care trăesc fixate de pămînt sint
plante», şi că altcineva ar veni si i-ar zice: «dar, dupe defi­
niţia d-tale nu s'ar mai putea zice de ex. că polip ii sînt ani­
male, fiindcă ei trăesc în colonii fixate de pămînt»; iar cel
cu definiţia de la început ar rcspunde : «Cum, fiindcă se poate
zice că polipii, care trăesc fixaţi ele pămînt, sînt animale, s'ar
putea oare zice că stejarii, cari trăesc fixaţi de pămînt, sînt
animale? »
D-I Gherea zice în primul seu articol, că emoţiunile nu pot fi decît personale pentru că se petrec într' o persoană.
Dacă însă motivul pentru care emoţiunile nu pot fi decît
personale e că ele se petrec într' o persoană, şi daca acest
motive valabil, atunci, evident, tot ce se petrece intr'o per­
soană nu poate fi decît personal. Prin urmare d-l Gherea
afirmă implicit, ca fundament, în obiecţia sa ele la început,
că tot ce se petrece într'o persoană nu poate fi elecît per­
sonal,- întocmai dupe cum în exemplul de adineauri se afir­
mase, că tot ce trăeşte fixat de pămînt e planta. D-l Maio­
rescu respunde însă d-lui Gherea, că dupe afirmarea d-sale
nu s'ar mai putea zice, că ideile împrumutate nu sînt perso-
nale ale celor ce le-au împrumutat, fiindcă ele se petrec în
organismele lor individuale, în persoanele lor, - întocmai
dupe cum în exemplul de adineauri se rcspunsese. că dupc
definiţia cle la început nu s'ar mai putea zice, că polipii sînt
animale, fiindcă trăesc în colonii fixate de pămînt. Iar d-l
Gherea replică: Cum! fiindcă se poate zice că ideile împru­
mutate nu sînt personale ale celor ce le-au împrumutat, s'ar
putea oare zice despre emoţiuni, de oarece ele sînt dupe d-l
Maiorescu impersonale, că au fost şi ele împrumutate?  în.
tocmai dupe cum în exemplul de adineauri se replicase: cum
fiindcă se poate zice că polipii, cari trăesc fixaţi de pămînt,
sînt animale, s'ar putea oare zice că stejarii, cari trăesc de
asemenea fixaţi de pămînt, sînt şi ei animale?
Cititorii inteligenţi vor trebui să recunoască, că replica
d-lui Gherea nu are ele loc a face cu ceea ce era în chestie
Dupe mersul argumentărlJ, replica d-lui Gherea ar fi trebuit
să dovedească, pentru a fi valabilă, că ideile împrumutate,
deşi nu sînt personale ale celor ce le-au Împrumutat, sînt ta
tusi personale ale lor, fiindcă se petrec în organismul lor in
divid ual. Aşa cum e făcută însă, replica d-lui Gherea nu e
nici de cum în chestie, ,si constitue safisma cunoscută în logică
sub numele de «ignoratio elenchi» , adică nebăgarea de seamă,
sau nepriceperea punctului în discuţie.
« Tocmai buna şi lămurita limbă românească, urmează
d-l Gherea, a ştiut cum vedem să facă deosebire între felu­
ritele fenomene psichice, cum sînt ideile şi emoţiunile, deosebire pe care n'o face d-l Maiorescu. Ideile, noţiunile, ade­
verurile, fiind mai generale, afectând mai puţin viaţa vegetativă
a individului, a persoanei, despre ele în adevăr s'ar putea
zice că sînt impersonale, «Omul e muritor" de doue ori doue
patru», e un adever deopotrivă pentru toţi oamenii normal
organisaţi. Emoţiunile însă, bucuria, frica, spaima, iubirea,
cleşî sînt simţiminte analoage la toţi oamenii, dar fiecare le
simte aşa de deosebit ca grad şi ca fel, încît lor li se cu­
vine de bună seamă termenul cie personale»,
Nici această deosebire dintre idei şi emoţiuni, din punc­
tul de vedere al raportului lar cu viaţa vegetativă, nu e în
chestie, în adever, obiecţia d-lui Gherea era, că emoţiunile
nu pot fi impersonale "pentru că sînt urmarea unei aţîţări
nervoase, care se petrece într'un org'anism individual, Într' o
persoană». Ideile însă, - oricare ar fi raportul lor cu viaţa
veg-etativă,-sÎnt şi ele, ca stări de conştiinţă, "urmarea unei
aţîtări nervoase», sînt adică şi ele resultatul unei modificări
nervoase cerebrale, care se petrec cu necesitate «Într'un or­
ganism individual, într'o persoană». Faptul că ideile afectează
mai puţin viaţa vegetativă, sau că sînt mai generale decît
emoţiunile, nu le dispensează nicielecum de a se petrece şi
ele Într'un, "organism individual, într' o persoană». Ele nu pot
fi eleei dupe obiecţia el-lui Gherea, - cu toată deosebirea pe
care o introduce d-sa mai pe urmă - decît foarte per-
sonale.
Cum se vede, raportul ideilor şi emoţiunilor cu viaţa
vegetativă, e alături de chestia În discuţie şi tocmai de aceea
nu poate dovedi nimic. Iar pedeapsa d lui Gherea în acest
cas e, că obiecţia pe care o făcea. d-sa d-lui Maiorescu, cu
privire la impersonalitatea emoţiunilor, se întoarce acum în
contra d-sale însu-şi, cînd vrea să stabilească irn personalitatea
ideilor. Dacă obiecţia d-sale era adevărată, atunci ideile nu
pot fi, ca şi emoţiunile decît «foarte personale». D-l Gherea
e pus clar în această dilemă: sau menţine ca adeverată obiec­
ţia din primul seu articol, şi atunci trebue să recunoască de
falsă afirmarea din replica ci-sale, că ideile pot fi impersonale,
- sau menţine ca adevărată această din urmă afirmare,
si în acest cas trebue să recunoască de falsă prima sa
obiecţie.
în fine, ultimul argument al d-lui Gherea, în contra im­
personalităţii emoţiunilor e următorul:
«D-I Maiorescu precisează încă odată ce însemnează cu­
vintele «emoţiune impersonală». «Numai o puternică emoţiune
«impersonală face pe om să se uite pe sine, de aceea se şi
«numeşte impersonală». Dar în orice act pasional şi în multe
acte fisiologice omul se uită pe sine ca persoană. Le vom
numi oare pe toate impersonale? Dar atunci şi un criminal
care sevîrsind crima se gîndeşte la crimă şi nu la persoana
sa, va fi impersonal. Vom avea deci criminali şi crime im­
personale. Şi iarăşi cînd un om mănîncă bucate bune şi in
actul mîncării se uită pe sine gîndindu-se şi preocupat numai
de mîncare, acest om mănîncă impersonal».
Respundem d-lui Gherea, că emoţiunile nu sînt totdea­
una, iar simplele sensaţii organice nu sint niciodată, imperso­
nale. Emotiunile nu sînt impersonale, în înţelesul d lui Maio­
rescu, decît numai cînd sînt contemplative. De această natură
sînt emoţiunile estetice.
Pentru a lămuri mai bine aceasta, ne permitem a re­
produce aici un pasagiu dintr'un articol al nostru asupra
stilului 1). Vorbind de intensitatea emoţiunilor, ziceam acolo:
« Cu cît emoţiunea e mai puternică, cu atît ea intere­
sează şi cuprinde în sine mai multe din elementele ce alcă­
tuesc viaţa noastră conştientă, cu atît tinde prin urmare să
ocupe câmpul întreg al constiintei. De aici acea uitare de
sine, care e măsura )ii caracteristica emoţiunilor estetice. Fe­
nomenul e acelaşi în toate emoţiunile puternice: absorbirea
mai mult sau mai puţin completă a întregei conştiinţe; numai,
în emoţiunile care nu fac parte din categoria acelor aşa nu­
mite estetice, absorbirea aceasta a conştiinţei nu exclude sen­
timentul de sine, pentru că în ele eul nostru e direct interesat
i nu poate fi pierdut din vedere, fără ca să dispară şi ema-
1) Publicat III această revistă, anul trecut, în numerilc din Iunie, Iulie
Şl August.
raţiunea: aşa, teama, ambiţiunea, speranţa, iubirea, sunt senti­
mente interesate, care au în vedere satisfacţiunea, folosul sau
pericolul nostru propriu, în care adică personalitatea noastră
e direct implicată ca subiect al lor aşa, încît nu poate dis­
pare pentru conştiinţă decît odată cu ele. Iri emoţiunile este­
tice însă, această cotropi re a conştiinţei poate fi şi e însoţită
de întunecarea sentimentului de sine, pentru că, în acest cas,
câmpul conştiinţei e ocupat de emoţiuni streine de folosul
imediat şi conştient al nostru şi avend de subiect alte per­
sonalităţi decît a noastră, - personalităţile fictive create de
artă. Iar toată încurcătura cu personalitatea sau impersonali­
tatea emoţiunilor estetice, vine, socotim noi, de acolo, că
emoţiunile estetice sînt considerate ca emoţiuni aparte, deo­
sebite de toate celelalte şi avend individualitatea lor ele sine
stătătoare, pe cînd ele nu sînt decît coloritul particular pe
care îl iau celelalte ernoţiuni, cînd ne sînt suggerate de ope­
rele de artă sau de frumuseţile naturei, cînd sînt adică pur
contemplative, cînd lipseşte din ele orice element de activitate
personală interesată. Această părere e confirmată de teoria
şcoalei evoluţioniste engleze, care defineşte arta, în deosebire
de joc: «exerciţiul desinteresat al funcţiunilor noastre recep­
tive » (Graut-Allen]. Ea e confirmată de asemenea de Guyau,
care zice: « Les plaisirs qui n' ont rien d'impersonnel!. n' ont
«rien de durable ni de beau; c'est dans la negation de l'e­
«go'isme, gue l'esthetique doit chercher ce qui ne perira pas» 1),
- adică emoţiunile estetice puternice şi durabile pe care
trebue să le producă creaţi unile artistice pentru a fi ne­
pieritoare» .
Am reprodus întreg acest pasagiu pentrucă el lămu­
reşte pe deplin chestia impersonalităţii emoţiunilor estetice, şi
ne dispensează prin urmare de a mai insista asupră-i. Emo­
ţiunea unui criminal, în momentul cîne! sevîrşeste crima, nu
poate fi dar impersonală, după teoria expusă. D-I Gherea nu
trebuea cleei să opună acestei teorii, ca absurd, un exemplu
pe care ea Însă-şi îl excludea, Tot aşa nu pot fi impersonale
sensaţiile organice, fiindcă din ele nu poate lipsi elementul
de activitate personală interesată: sensaţiunile organice nu
pot fi contemplative.Iti inchipueşte d-l Gherea o mîncare
contemplativă? Impersonale pot fi însă sensaţiile receptive,
de vez şi de auz, cari pot fi contemplative: aşa, ascultarea
unei simfonii, contemplarea unui tablou, a unei statui ... etc.
Şi, înainte de a trece mai departe, încă o mică obser­
vare asupra acestei părţi. D-l Gherea numeşte, cum am vezut
mai sus, chestia emoţiunilor impersonale o chestie de termi­
nologie, şi stărueşte a crede că tot ce a făcut d-sa în această
privinţă a fost «să arate că termenul ernoţiune impersonală
este impropriu». D-sa se înşală însă. In adever, ce însem­
nează a arăta că un termen este impropriu? Insemneaza a
arăta că acel termen nu se potriveşte cu lucrul sau cu ideea,
pentru care a fost întrebuinţat sau pe care vrea s'o exprime.
Aşa a făcut Însă d-l Gherea? Nicidecum. D-sa nu a arătat
că termenul emoţiune impersonală e nepotrivit pentru ceea
ce vrea să exprime, adică pentru «ernoţiunile care fac pe om
să se uite pe sine», ci s'a apucat pur şi simplu să contesteze
că ar exista ernotiuni impersonale, pe motivul arătat, că erno­
ţiunile se petrec Într' o persoană. Cu alte cuvinte, d-l Gherea
a contestat existenţa unui lucru, crezând cu tot dinadinsul
că contestează convenienţa unui termen. Ce ştiinţifică ....
distracţie. Iată de ce ziceam mai sus că d-l Gherea n'a în­
ţeles chestia emoţiunilor impersonale, cînd a redus' o la o
chestie de terminologie, - şi iată de ce trebue să adaog
acum: nu numai chestia în sine, dar nici chiar propria sa
obiecţie n'a înţeles-o d-l Gherea, de vreme ce a considerat-o
ca referindu-se la altceva decît la ceea ce se referea în
realitate.
Să trecem acum la al doilea punct în discuţie.
În articolul asupra Comediilor lui Caragiale, d-l Maio­
rescu afirmase, că moralitatea artei stă în faptul, că imperso­
nalitatea emoţiunilor estetice exclude egoismul, care e rădăcina oricărui reu. Cu privire la această a doua parte a articolului
d-Iui Maiorescu, d-l Gherea zice:
«Nu e adevărată nici frasa că egoismul e rădăcina ori­
cărui rău. Dacă simţimintele şi faptele altruiste sînt trebui­
toare pentru păstrarea neamului omenesc,'prin urmare şi a
individului, apoi simţimintele şi faptele egoiste sunt necesare
pentru păstrarea individului şi prin urmare şi a speciei, care
e formată din indivizi. Aşa dar Si unele şi altele pot fi
morale».
La această observare a dlui Gherea, d-l Maiorescu a
respuns:
«Dar ce are a face această obiecţie (chiar dacă ar fi
exactă, ceea ce nu credem) cu frasa în chestie? Este aşa de
puţin deprins d-l Gherea cu operaţiile argumentării, încît
nu-şi poate da seamă de raportul extensiunii sau sferei de
aplicaţie a noţiunilor?
«Eu zic: egoismul e rădăcina oricărui reu. Generalitatea
este aici în cuvintele <oricare reu» , şi proposiţia redusă la
paradigmele obicinuite în manualele de şcoală (toţi s sunt p)
glăsueşte: tot reul este din egoism. Aceasta însemnează că
întreaga sferă a noţiunii reu este legată de sfera egoism, dar
nu însemnează că şi întreaga sferă a noţiunii egoism este le­
gată de reu, ci din contră numai o parte. Cînd zic: «toţi
leii sînt animale, aceasta nu însemnează că şi toate animalele
sînt lei; celelalte pot fi cum vor voi: vulpi, papagali, sau alte
animale mai puţin citabile». (Vezi: Maiorescu, Logica p. 47).
Iată în fine replica d-Iui Gherea;
«Mai întîi trebue să constatăm, că schimbând fraza:
«egoismul e rădăcina oricărui reu», prin fraza: «tot reul este
din egoism», pentru precisiunea înţelesului, d-l Maiorescu
precisează totdeodată o greşală elementară şi bătătoare la
ochi. în adever, dacă sfera noţiunii reu, dacă tot reul pînă
la cea din urmă picătură provine din egoism, atunci şi boa­
lele: frigurile, holera, ciuma, cari sînt, slavă Domnului, rele
destul de mari, provin de asemenea din egoism şi nu din
microbii patogeni, dupe cum ştiam pînă acum».
Cu toată părerea de reu trebue să declarăm, că nici
acest minunat argument al d-lui Gherea nu e în chestie. În
adever, cînd d-l Maiorescu afirma, că egoismul e rădăcina
oricărui reu, d-sa vorbea despre moralitatea artei, despre
rolul moralis ător al artei, despre partea adică cu care arta
vine în ajutorul moralei. Reul pe care îl exclude arta, prin
impersonalitatea emoţiunilor ce produce, e dar reul moral,
<de mal moral» , cum se zice cu o expresie consacrată, pentru
a deosebi acest reu, de reul fisie. Poate însă că d-l Gherea
vrea să ştie ce însemnează reu moral în deosebire de reul
fisic? Iată ce însemnează: Reu moral e reul provenit din
activitatea conştientă a unui individ, în relaţiunea sa cu alţi
indivizi; reu fisie e reul provenit din acţiunea znconştientă a
u nor agenţi naturali, a « microbilor pa togeni» bunăoară, sau
a oricaror alţi agenţi fisici, precum: gerul, focul, grindina,
trăsnetul... etc. De acest din urmă reu nu se ocupă morala,
ci ştiinţele de aplicaţie şi artele industriale, precum medicina,
meteorologia, arta construcţiunilor... etc.
în chestie era dar, în casul nostru, reul moral, fiindcă
d-l Maiorescu vorbea de partea cu care contribue arta la
morală, şi reul pe care afirma d-sa că-l exclude arta, prin
impersonalitatea emoţiunilor sale, trebuia să se cuprindă în
domeniul moralei, pentru ca arta să aibă rol moralisător. La
reul moral se referea prin urmare d-l Maiorescu cînd zicea;
«egoismul e rădăcina oricărui reu». Şi în acest înţeles frasa
sa e foarte adevărată. Tot ce e reu - reu moral şi prin ur­
mare conştient - în relaţiunile dintre indivizi, provine din
egoism. Reul ce se pare a preveni, în relaţiunile dintre indi­
vizi, din altruism, nu e reu moral, pentrucă nu e reu con­
;:tient, nu e reu intenţionat: cînd de exemplu cineva, voind
să facă bine din compătimire unei persoane oarecare, i-a făcut
totuşi reu, sau si-a făcut sie însu-şi reu, acest reu nu e in­
tenţionat şi nu intră prin urmare în categoria reului moral;
-de aceea nici nu se pedepseşte ca atare. Remine dar dovedit,
că tot ce e reu moral provine din egoism, că egoismul e ră­
dăcina oricărui reu, în relaţiunile dintre oameni. Obiecţia d-lui
Gherea e prin urmare afară din chestie, pentru că loveşte în
ceea ce nu intră în afirmarea d-lui Maiorescu.
»Dar să vedem, urmează d. Gherea, dacă în marginile
argumentării logice, am făcut greşala ce'rni impută d. Maio­
rescu.» - «Toată discuţiunea stă aci: e adeverat că în tot­
deauua în judecăţile universal afirmative, reduse la «toţi S
sunt P», întreaga sferă a lui P nu poate să fie legată de
sfera lui S, ori sunt casuri cînd întreaga sfera P poate să
fie legată de sfera S ?»
Mai întîi, d. Maiorescu n'a zis, şi nimeni din cei ce pri­
cep în adever Logica nu va zice niciodată, că «în jude­
căţile universal afirmative, reduse la toţi S sunt P, întreaga
sfera a lui P nu poate să fie legatli de sfera lui S.» Sfera
lui P poate foarte bine să fie legată, şi poate tot aşa de bine
să nu fie legată, în întregimea ei de sfera lui S. Logica nu
exclude nici una din aceste doue posibilităţi şi nu stabileşte
din oficiu pe nici una, ca posibilitate de fapt. Logica nu se
ocupă de fapte, ci de forme de argumentare. Ea nu se ocupă
deci de raportul dintre sfera lui P şi sfera lui S decît din
punct de vedere formal, - şi din punct de vedere formal
zice: din judecata universal afirmativă «toţi S sunt P» nu
resultlf decît, că întreaga sfera a lui S e coprinsă în sfera
lui P, şi e legată prin urmare cu acea parte a sferei lui P,
în care e coprinsă. Dacă acum sfera lui P se limitează în
fapt, în întregimea ei, la acea parte care e legată cu S (în
care cas e identitate de sfere Între P şi S), sau dacă sfera
lui P se intinde şi dincolo de acea parte care e legată cu S
(în care cas e subordinar e de sfere între P şi S) - aceasta
nu o hotaraşte nici de cum Logica, dar nici nu exclude nici
una din aceste doue posibilităţi. D. Maiorescu dă în Logica
sa următorul exemplu foarte clar şi foarte categoric:
'Judecata afirmativă: toate quadratele sînt paralelogra­
me, însemnează, că întreaga sfera a noţiunii quadrat face
parte din sfera noţiunii paralelogram, şi ramane nehotarit,
dar este cu putinta, ca noţiunea paralelogram să se mai în­
tindă şi peste alte noţiuni.» (p. 47)
Şi de astă clată prin urmare d. Gherea pune fals ches­
tiunea. Nu e exact, că «toata discuţia" stă în întrebarea,
dacă «e adevărat că în totdeauna în judecăţile universal afir-
mative, reduse la toţi S sînt P, întreaga sferă a lui P nu
poate fi legată de S, sau sînt şi casuri cînd întreaga sferă P
poate să fie legată de sfera S.) Discuţia nu poate sta aci,
fiindcă discuţie nu mai încape în această privinţă. D. Gherea
.a făcut dar în acest cas ceea ce se numeşte cu o expresie
francesă: enfoncer une porte ouverte.
D. Gherea ia apoi un exemplu, pe care isi propune
să-I analiseze «intocmai ca d. Maiorescu», pentru a ne areta
insuficienta regulelor logice. Trebue să cităm acest pasagiu
.în Întregul lui, pentru că e foarte caracteristic pentru modul
cum înţelege d. Gherea Logica.
«Toţi oamenii se nasc din femei. Aceasta însemnează
că întreaga sferă a noţiunii oameni e legată de întreaga sferă
? ... D. Gherea a voit de sigur să zică de «o parte», fiind
-că atunci n'ar mai fi adevărată fraza imediat următoare) a
noţiunii naştere prin femei, dar nu însemnează că şi întreaga
sferă a noţiunii naştere prin femei e legată de sfera noţiunii
ioţ: oamenii, ci, cum ar zice d. Maiorescu, numai o parte,
Deci, faptul că toţi oamenii nasc din femei nu vrea să zică
şi că toate femeile nasc numai oameni, după cum faptul că
tot reul se naşte din egoism, nu însemnează că tot egoismul
naşte numai reu; deci femeile afară de oameni pot să dea
naştere, spre pildă, şi «la vulpi, papagali sau alte animale
mai puţin citabile.»
«La aceeaşi condusie ajungem şi altmintrelea. In pro­
posiţia noastră «tot omul se naşte din femeie», «tot omul»
e subiectul S, «se naşte din femeie» e predicatul P Predi­
catul P însă, fiind mai mare de cât subiectul S, coprinde pe
S (adică toţi oamenii) dar şi mai mult de cât S; deci încă
odată, femeile trebue să mai nască şi alte vieţuitoare afară
de oameni. Nu-i vorbă, ele pînă acum s'au refusat la astfel
de operaţie, dar poate de acuma înainte, spre a se conforma
Logicei.»
Ciudat lucru şi mare primejdie pentru femeile care în­
vaţă Logica !
De cît, răbdare! şi să mai explicăm încă odată d-lui
Gherea însemnarea logică a raportului sferelor noţiunilor nu
judecăţile universal afirmative.
Toţi oamenii se nasc din femei, aceasta însemnează, că
întreaga sferă a noţiunii om e coprinsă în sfera noţiunii « naş­
tere din femei». Dar, atît numai garantează Logica, şi de atît
numa i e respunzătoare. Dacă acum, sfera noţiunii «naştere
din femei» mai coprinde şi altceva, sau nu, pe lîngă sfera no­
ţiunii «om", aceasta e o chestie de fapt de care nu se ocupă
formalismul logic. In fapt, sfera noţiunii «naştere din femeie»
nu mai cuprinde nimic in afară de sfera noţiunii « om», ci e
identică cu ea; dar această identitate nu resultă din simpla
raportare logică a noţiunilor în judecata dată.
Ca să lămurim şi mai bine el-lui Gherea acest lucru, să
luăm iarăşi un exemplu. - Toate corpurile fisice sînt grele.
Ce afirmă această proposiţie? - că toată lucrurile cunoscute
sub numele de «corpuri fisice s sînt grele. Afirmă ea cumva,
că mai sînt şi alte lucruri, în afară ele corpurile fisice, care
să fie grele? Afirmă ea cumva, că, în afară de corpurile
fisice, nu mai e nimic, care să fie greu? Nicidecum.
Ea nu afirmă decît, că toate lucrurile pe care le numim cor ..
puri fisice sînt grele. Din ea nu resuită, prin urmare, nimic
În privinţa chestiei, dacă mai e încă ceva, în afară de cor­
purile fisice, sau dacă nu mai e nimic, în afară de ele, care
să fie greu 1).  Iată ce Însemnează că sfera predicatului re­
mîne cu totul nehotărîtă în afară de partea care se referă la
subiect, şi iată ce însemnează că în privinţa restului sferei
predicatului, în afară de partea care se referă la subiect, nu
resultă nimic şi nu trebue să se deducă nimic, din simpla
raportare a sferelor în proposiţia universal afirmativă. - Din
proposiţia «toţi oamenii se nasc din femei" nu resultă deci
nici de cum, precum afirmă d. Gherea, că «femeile trebue să
mai nască şi alte vieţuitoare în afară ele oameni». De această
conclusie absurdă e respunzător d. Gherea, iar nu Logica,
care nu are altă vină decît acea de a nu fi fost înţeleasă.
ele d-sa.
 



